Saturday, January 7, 2017

DĂ-I BĂTAIE!

  " În fiecare dimineaţă, în Africa se trezeşte o gazelă. Ea ştie că trebuie să alerge mai repede decât cel mai rapid leu, altfel va muri.
    În fiecare dimineaţă, în Africa se trezeşte un leu. El ştie că trebuie să alerge mai repede decât cea mai înceată gazelă, altfel va muri de foame.
   Nu contează dacă eşti leu sau gazelă - când răsare soarele, ai face bine să începi să alergi."

                                                                                       Sir Roger Bannister, primul atlet care a alergat o milă (1600 m) sub 4 minute.


 "Când alergi pe pământ şi împreună cu pământul poţi alerga la nesfârşit".

                                                                                       proverb tarahumara, trib amerindian de alergători.

"Nu te opreşti din alergat pentru că îmbătrâneşti ... îmbătrâneşti pentru că te opreşti din alergat".

                                                                                      Caballo Blanco - un desperado al anduranţei.

Wednesday, January 4, 2017

MOMENTE INEDITE ALE PREZIDENŢIALELOR AMERICANE

  Deoarece se apropie cu paşi repezi numirea noului locatar la Casa Albă, am dori să publicăm câteva aspecte inedite ce au punctat de-a lungul istoriei alegerile din Statele Unite.
- Cel mai neinspirat slogan de campanie din istorie i-a aparţinut lui Al Smith, care se opunea Prohibiţiei. Pentru a-şi arăta susţinerea pentru vânzarea de alcool, el le-a promis alegătorilor: "Votaţi pentru Al Smith şi el vă va face visurile umede să devină realitate".
- Singurele alegeri "curate" din istoria alegerilor SUA au fost, probabil, cele din 1789, când George Washington nu a avut contracandidat. Partidele politice nu fuseseră create încă în SUA. El a câştigat 100% din voturi. George Washington şi-a cheltuit la un moment dat tot bugetul de campanie, 160 de galeoni, pentru a servi potenţialii alegători cu băutură.
- John Adams s-a plâns la un moment dat că singurul motiv pentru care G. Washington a fost "ales pentru ceva", inclusiv în conducerea ţării, "a fost pentru că era mai înalt decât oricine altcineva din cameră".
- G. Washington a rostit cel mai scurt discurs de investire. A avut 135 de cuvinte. William Henry Harrison a avut cel mai lung discurs-8 445 de cuvinte. El a vorbit timp de peste două ore, într-o furtună de zăpadă. Potrivit medicilor din perioada respectivă, Harrison a răcit atunci. Starea i s-a agravat, iar o lună mai târziu a murit.
- Alegerile din 1800 au fost atât de "înverşunate", încât vicepreşedintele Aaron Burr a sfârşit prin a-l ucide pe rivalul său politic, fostul secretar al Trezoreriei, Alexander Hamilton, într-un duel.
- Până în 1804, candidatul la preşedinte care obţinea al doilea cel mai mare număr de voturi devenea vicepreşedinte.
- Până în 1856, numai persoanele care deţineau locuinţe sau terenuri aveau dreptul să voteze în alegeri.
- În 1870, Congresul a adoptat al 15-lea Amendament, care le oferea dreptul la vot afro-americanilor. însă autorităţile din Sud şi din unele zone din Nord le-au refuzat acest drept vreme de încă un secol.
- În alegerile din 1872, candidatul Ulysses S. Grant a candidat împotriva unui cadavru. Rivalul său, Horace Greeley, a murit înainte ca procesul electoral să fie finalizat. Votul popular se încheiase, dar Colegiul Electoral nu votase încă.
- Când democratul Stephen A. Douglas l-a numit pe Abraham Lincoln "cu două feţe" în timpul campaniei electorale, Lincoln i-a răspuns: "Crezi că dacă aş mai avea o faţă, aş purta-o pe aceasta?"
- Democraţii au ca mascotă un măgar, datorită lui Andrew Jackson. Când criticii lui i-au spus "măgar" pentru propunerile sale populiste, el a decis să folosească această imagine în campanie, alături de sloganul "Lăsaţi oamenii să conducă!"
- Cea mai "nebună" petrecere de inaugurare a avut loc pe 4 martie 1829, când a depus jurământul Andrew Jackson. Încercând să scape de invitaţii beţi, Jackson a fugit din Casa Albă pe geam sau pe o uşă laterală şi şi-a petrecut noaptea la hotel. În cele din urmă, servitorii au scos căzi pe peluză şi le-a umplut cu punci, pentru a scoate oamenii din Casa Albă.
- Prima femeie care a candidat la preşedinţia Statelor Unite a fost Victoria Woodhull, în 1872, cu aproape 50 de ani înainte ca femeile să aibă drept de vot. Candidatul său la vicepreşedenţie, Frederick Douglass, a fost primul afro-american nominalizat pentru o funcţie în stat. Ei au fost desemnaţi candidaţi de Partidul pentru Drepturi Egale.
- În 1920, un candidat al unui partid mic, Eugene V. Debs, şi-a organizat campania electorală din închisoare. El fusese închis pentru că s-a opus Primului Război Mondial. În cele din urmă a câştigat 3% din votul popular.
- Până în 1937, preşedinţii erau investiţi pe 4 martie, pentru că atât de mult dura numărul voturilor. Datorită noilor tehnologii folosite, data investirii a fost mutată pentru 20 ianuarie.
- Prima maşină de vot a fost folosită în 1892.
- Norman Thomas, din Partidul Socialist, a candidat de cele mai multe ori la preşedinţia Satelor Unite-de şase ori. Nu a câştigat niciodată.
- Cel mai tânăr preşedinte a fost J.F. Kennedy, care avea 43 de ani când a fost ales. Cel mai bătrân candidat la preşedenţie a fost R. Reagan şi noul, D. Trump care au ajuns la 69 de ani în oficiul suprem.
- Grover Cleveland este singurul candidat care a obţinut un mandat, a pierdut votul pentru un al doilea, după care a fost ales din nou patru ani mai târziu. De aceea, el este considerat al 22-lea şi al 24-lea preşedinte al SUA.
- Franklin D. Roosevelt a câştigat patru mandate la preşedinţie, înainte de adaptarea celui de al 22-lea Amendament, care fixa limita la două mandate.
- Membrii sectei religioase Martorii lui Iehova nu au avut voie să voteze în alegerile prezidenţiale până în 1999.
- Preşedinţii americani aleg pe ce Biblie sau pe ce altă carte vor să depună jurământul în ziua inaugurării. Preşedintele B. Obama a ales două Biblii: cea a lui Lincoln şi cea a lui Martin Luther King jr.
- Astronauţii americani de pe Staţia Spaţială Internaţională pot vota la alegeri, prin e-mail securizat.
- În Kentucky şi Carolina de Sud este ilegal să bei alcool în ziua alegerilor.

  preluare din revista History.
 

Wednesday, December 28, 2016

ESTE AMERICA O COLONIE ISRAELIANĂ? SAU E PE CALE SĂ DEVINĂ?

  Sunt ani buni dacă nu decenii în care de la oameni de rând până la somităţi gen Noam Chomsky, culmea ... şi evreu (ca etnie) şi american (ca cetăţenie), susţin care mai voalat, care mai ferm nimic altceva decât că, Statele Unite nu sunt altceva decât colonia Israelului. Nu am folosit ghilimelele de rigoare pentru a întări sensul propriu pe care numiţii îl atribuie Americii.
  Făcând un salt în istorie, este bine ştiut că de obicei o mare putere, fie militară, teritorială sau ambele coroborate reuşea să se facă prin varii mijloace posesoarea unui sau unor teritorii ce ulterior ajungeau în postura ingrată de colonie. Aşa a fost şi cazul Indiei, o ţară imensă cu populaţie imensă şi culmea... minuscula Britanie cu doar o mână de oamenii (aproximativ 10 000) a ţinut-o sub jugul colonial sute de ani storcând-o fără milă, iar repercursiunile negative le va mai percepe multe decenii de acum înainte, întreaga societate indiană.
  Există voci care aduc în "instanţă" probatoriu prin care situaţia Statelor Unite de azi nu este foarte departe de cea a Indiei de odinioară!!! Evident că mulţi ar ridica sprânceana, deoarece America ultimului secol aproximativ, a fost privită ca noul imperiu par execellence, întradevăr unul de tip nou cu o altă abordare şi alt gen de persuasivitate. Însă, se pare că s-au ori ne-au înşelat. Printr-o analiză şi scoaterea în faţă a unor exemple de către anumiţi observatori mai atenţi ai Americii contemporane, mai ales din interiorul ei, putem conchide de neconceputul, adicătelea nici mai mult nici mai puţin, America în postura de colonie. 
  AIPAC sau The American Israel Public Affairs Committee, unul dintre cele mai influente şi puternice din cele aproximativ 5000!!! de lobby-uri pro-Israel ce funcţionează în America, este arhicunoscut ca potenţă în interiorul societăţii americane. Câteva exemple sunt definitorii, cum ar fi controlul asupra Congresului de către Israel, chestiune ce este în dezbatere în interiorul societăţii americane ori recentele susţineri de către miliardari evrei atât a candidatului republican cât şi democrat (Saban şi Adelson) sau faptul că o treime din membrii Curţii Supreme va fi evreiască iar judecătorii au legături familiale cu membrii ai comunităţii evreieşti. Un bun exemplu îl reprezintă intimidarea reuşită a Israelului asupra magistratului Goldstone. Se spune şi se pare că e şi dovedit că cei care critică lobby-ul israelian sunt marginalizaţi cu toate mijloacele posibile ajungând să fie catalogaţi ca antisemiţi. Un bun exemplu îl reprezintă şi colosalele sume de ajutor financiar pe care Washingtonul le oferă anual Israelului în ciuda faptului că PIB-ul său per capita depăşeşte multe state din UE. 
   Un paralelism între colonialismul britanic şi ce vedem azi în America, este reprezentat de aspectul că în India colonială nici un englez nu critica ţara mamă, chit că Britannia era întoarsă pe dos adeseori din punct de vedere politic, iar în insule presa pur şi simplu desfinţa constant diversele politici ale Londrei. Azi, în Israel presa liberă îl compară adesea pe premierul în exerciţiu Netanyahu cu Hitler, ori spune că statul evreu este rasist şi duce politici de apartheid etc,etc. Trecând peste ocean niciun ziar nu vorbeşte despre asemenea lucruri, deoarece se găsesc diverse motivaţii, iar cei care trec linia devin automat antisemiţi fie evrei ori ba. Ori, în timpul dezbaterii în Congres a acordului cu Iranul negociat de actuala administraţie, senatorul Chuck Schumer a spus că el ar da vot de blam nu dintr-o analiză independentă ci pentru că asta doreşte Netanyahu!!! Deci un senator al Statelor Unite spune făţiş că ar face politica altei ţări dar nimeni nu a spus ceva de o eventuală demisie!!! Sau momentul în care acelaşi Netanyahu vorbea în plenul Congresului american făcând lobby pe faţă contra acordului iranian!!! trecând peste preşedinte care a luat poziţie ca în faţa unor nori pe cer. 
  În această scurtă analiză nu sunt luate în considerare aspectele dacă politica anti-arabă în general ori contra Iranului dusă de către statul Israel în turbulentul Orient Mijlociu este pozitivă ori negativă, ci obedienţa şi slăbiciunea Americii în faţa Israelului ca aceea a unei cvasi-colonii.

Tuesday, December 20, 2016

"PREŞEDINŢII MORŢI"

  Americani vorbesc despre bancnotele lor că ar fi "preşedinţi morţi" însă nu toate personalităţile de pe bancnote au fost preşedinţi. Benjamin Franklin care îşi are efigia pe cea mai cunoscută bancnotă din istoria lumii, cea de 100 dolari, nu a fost preşedinte, însă era cel mai vârstnic şi mai respectat politician dintre Părinţii Fondatori. Surpriza vine de la bancnota de 10 dolari unde figurează Alexander Hamilton care nici el nu a fost preşedinte şi spre deosebire de Franklin nu era o personalitate marcantă, el a fost doar, şef al Trezoreriei... dar se pare că a contat suficient de mult pentru a-şi primi "nemurirea". În 1789, la doar 33 de ani fiind numit şef peste finanţa americană, a prezentat în Congres Raportul asupra problemei manufacturilor, unde trasa liniile directoare ale politicii economice americane, linie cu accente puternice de protecţionism, iar în cazul că în contemporaneitate un ministru de Finanţe al unei ţări în curs de dezvoltare ar prezenta un asemenea program, Departamentul Trezoreriei americane l-ar critica aspru iar FMI şi Banca Mondială l-ar trata ca pe un fundamentalist al finanţei. O altă particularitate o reprezintă aspectul că nu doar Hamilton gândea aşa ci şi ceilalţi companioni de pe numitele bancnote. G. Washington, preşedintele ce apare pe bancnota de un dolar, la ceremonia sa de investire a apărut în haine ţesute în America special pentru eveniment, gest ce azi ar fi taxat de către Organizaţia Mondială a Comerţului (unde şi SUA sunt parte) ca o violare a regulilor OMC de transparenţă a achiziţiilor guvernamentale. Washington printre altele, e cel ce îl numise pe Hamilton, aşadar idei comune, dincolo de aspectul că fusese ordonanţa lui în Războiul de Independenţă. La bancnota de 5 dolari îl avem pe A. Lincoln, un protecţionist celebru care în Războiul Civil a crescut tarifele pe produse externe la cele mai înalte cote. Pe bancnota de 50 de dolari, eroul Razboiului Civil generalul Ulysses Grant, ce ulterior accede la funcţia supremă, sfidând presiunile britanice de adoptare a comerţului liber în America, spunea fără nicio reţinere că "peste 200 de ani, când America va obţine din protecţionism tot ceea ce va putea obţine, va adopta şi ea comerţul liber". Aparent, preşedintele de pe bancnota de 20 de dolari T. Jefferson părea adeptul capitalismului pieţei libere, dar idea sa că brevetele sunt "asemenea aerului" adică libere, contravin importanţei acordate azi de către corifeii pieţei libere care cer o protecţie maximă a brevetelor, patentelor, invenţii etc. Deci un alt perdant în sistemul economic promovat azi de către Statele Unite. "Jefferson" este greu de găsit, deoarece bancnota de 2 dolari este foarte rară. Andrew Jackson, "preşedintele" bancnotei de 20 de dolari, cel care se proclama protectorul "omului obişnuit" a fost un conservator fiscal exacerbat iar în timpul mandatului său media tarifelor pe produsele de import era în jur de 35-40% reprezentând cifre enorme. El era cunoscut şi ca fiind împotriva străinilor, iar în 1836 a anulat licenţa pentru cea de a doua Bancă a Americii, una din justificări fiind că o proporţie prea mare era în mâna unor investitori străini (preponderent britanici)., aproximativ 30%. Dacă în zilele noastre preşedintele unei ţări în curs de dezvoltare ar închide o bancă susţinând că ar fi deţinută în proporţie de 30% de către americani, ar provoca o criză în Trezoreria americană.
  Aşadar zi de zi, milioane de americani plătesc un Cadillac ori un Coca-Cola cu un Franklin sau un Grant primind rest în Washington, neştiind că aceşti oameni politici au fost nişte protecţionişti, protecţionişti pe care grosul presei americane fie liberală ori conservatoare îi desfinţează permanent şi oriunde ar fi pe mapamond. Bancheri din New-York ori profesori universitari din Chicago scriau articole dispreţuitoare unde puneau la index glumele xenofobe ale lui Hugo Chavez, ex-preşedintele Venezuelei, în prestigioase ziare cum ar fi The Wall Street Journal, pe care le cumpără la colţul străzii cu Jackson, neştiind că acesta era mult mai xenofob ca şi Chavez. 
  Preşedinţii morţi nu mai vorbesc, dar dacă ar face-o, le-ar spune compatrioţilor şi altora că politicile promovate de către urmaşii lor sunt opusul a ceea ce au făcut ei pentru a transforma o economie agrară de mâna a doua, dependentă de munca sclavilor, în cea mai mare putere indusrială a lumii.














 








Tuesday, December 13, 2016

  Ayn Rand spunea în 1950 următoarele: " Când vei constata că, în scopul de a produce, trebuie să obţii aprobarea de la cei care nu produc nimic, când vei observa cum banii se scurg spre cei care nu activează în bunuri, ci în favoruri, când vei înţelege că o mulţime de oameni se îmbogăţesc prin luare de mită şi influenţa lor e mai eficace decât munca lor, că legile nu te protejează contra lor, ci dimpotrivă, ei sunt cei care sunt protejaţi împotriva ta, când vei descoperi că este răsplătită corupţia, iar onestitatea devine un sacrificiu de sine, atunci vei putea spune fără teama de a greşi că soarta societăţii în care trăieşti este condamnată."

Ayn Rand, filosof şi scriitoare americancă cu numele real Zinovievna Alisa Rosenbaum.

oare asta ne aşteaptă după elecţiunea de duminică?

Wednesday, December 7, 2016

TRĂDAREA CREŞTINĂTĂŢII

  Discursul politic la ordinea de zi în Europa, preponderent, îl reprezintă pericolul islamizării. Larga deschidere manifestată de către cancelarul german pentru oropsiţii sau mai puţin oropsiţi ai sorţii din spaţiul levantin, de parcă cineva şi-a pus problema vreodată pentru sutele de ani de islamizare forţată prin ienicizarea a milioane de creştini din Balcani de către odiosul fost imperiu otoman, este un fel de politică a asumării vinei provocării celor două Războaie Mondiale. Bun, însă asta nu poate constitui o solidarizare cu asumarea vinei, deoarece nu noi trebuie să plătim pentru votul liber ales al poporului german pentru Adolf. Căci să nu aibe cineva impresia că madam Merkel este un înger pământean, nu, ea pur şi simplu marşează pe asumarea vinei şi a plăţii compensatorii. Dar atunci, altele au fost victimele iar azi alţii sunt beneficiarii. Curat, murdar...
  Este arhicunoscut triumful hoardelor mongoloide turce la 1453, conduse de către Mehmet prin care răsturnau ultima redută a romanităţii, fie ea cu specific răsăritean, ultima redută a unui echilibru deja precar în turbulentul Orient ce va fi identic până în contemporaneitatea noastră, unde un mare sprijin l-au dat şi succesivele aşa zis cruciade,care printre altele devastau creştinul Imperiu Bizantin (halal spirit creştinesc !!!) aşadar un triumf al islamului în plinătatea creştinătăţii.. atenţie de rit ortodox.
 Se pare că aceasta este una din cauzele, înclin să cred majore, ale stării de fapt actuale în care Europa răsuflă tot mai greu sub presiunea acestei invazii fanatizante a religionarilor musulmani. Probabil că în ziua în care Mehmet transforma Sfânta Întelepciune (Agia Sofia) din Constantinopol în moschee, toţi capii laici şi clerici ai catolicismului fremătau de veselie. Trec dincolo de probabil şi susţin că de fapt chiar jubilau. Asta a fost istoria, care actualmente, însă şi fapte istorice ulterioare, o demonstrează. O particularitate ce s-a constatat recurent în lungul ev mediu, l-a reprezentat aspectul că statele balcanice printre care şi Moldova istorică ori Valahia au preferat constant să fie tributare turcului în faţa oricărei obedienţe catolice. Asta spune multe despre catolicism cu extensia sa ulterioară protestantismul.
 La momentul în care Rusia începea să ridice capul în sistemul geopolitic european, unde czarul era vechiul cezar roman, unde Moscova era a treia Romă, cine credeţi că o şicana cel mai mult? Să nu uite Franţa actuală (Charlie Hebdo, Bataclan etc), că se alia nefiresc cu musulmanul contra habsburgilor... asta aşa ca o paranteză la ciocnirea civilizaţiilor prognozată de către protestantul american Huntington, care plasa estul european în lumea asiatico-islamică... că alături de perfidul Albion protestant a dus un război contra creştinei Rusii cu scopul de-a dreptul halucinat în perversitatea lui, ca nu cumva vechiul Byzantion grecesc (Istanbulul) să încapă pe mâna celei de-a treia Rome. Ăsta a fost războiul Crimeei din 1853-1856, când un czar rus vorbea de "bolnavul Europei", adicătelea despre otomanii musulmani care printre altele de sute de ani surghiuneau inclusiv Grecia, leagănul civilizaţiei europene şi restul popoarelor creştine din Balcani. Iar acum stupoare vine M. Le Pen cu discursul antiimigaţie şi islamofob, ori Farage cu şleahta peste canal cu acelaşi pericol... însă el pradă politicii corecte pune esticii europeni în locul deja numeroasei prezenţe musulmane din Britannia, inclusiv noul primar londonez. Să avem pardon, însă tot acest discurs fals, plin de contradicţii în care fiecare fost imperiu încearcă să-şi dreagă un trecut funest totul pe spatele estului european, preponderent ortodox. Căci până la urmă ăsta e adevărul, pornind de la abandonarea suratei ortodoxe din Bizanţ (1453), trecând prin dubletul anglo-francez de a stopa preluarea Constantinopolului de către ortodoxa Rusie, cruciadele ce au jefuit atât Constantinopolul cât şi ce mai rămăsese din imperiu, acceptarea suzeranităţii musulmane în detrimentul celei catolice de către medievalii Balcanilor şi culminând cu acceptarea tacită a Vaticanului a barbariei naziste de anihilare a unui întreg popor, cel rus ortodox. Nu fac apologia ritului ortodox, deoarece înclinaţiile mele pe teme de religie sunt ferm înrădăcinate în budism şi daoism, dar nu pot să mă prefac că nu văd printre meandrele istoriei trădarea creştinătăţii vestice catolico-reformate faţă de cea ortodoxă. Mai mult, percepţia mea este că de fapt o ură nestrămutată traversează aceste epocii, iar azi în ciuda discursului laic al politicii fie realiste ori idealiste condusă de bastionul vestic, rezumativ, în spatele discursului de filosofie politică, problema este tot de ordin religios. Mă întreb dacă atentatorii arabi de la 11 septembrie 2001 erau eminamente sârbi, ruşi sau ce vreţi care era reacţia Americii? să nu uităm că Serbia a suferit numeroase bombardamente, fără să fi ameninţat nici măcar în gând America, nu prin 2000 şi ceva de victime ale unor arabi musulmani fundamentalişti, ba mai mult era bombardată pentru a proteja o minoritate musulmană turbulentă din Europa. Deci, unde e solidaritatea creştină în faţa pericolului musulman? Spunea noul preşedinte ales american, că doreşte înregistrarea tuturor musulmanilor din America. Culmea e că grosul ţărilor ortodoxe, inclusiv atenienii Eladei au nevoie de vize şi trec prin numeroase şicane doar pentru a vizita America, iar compatrioţii celor care au ucis câteva mii de civili americani călătoresc în continuare fără acest sistem odios de separare a individului pe criterii mai mult decât arbitrare. 
  Şi atunci ce tot vorbim de pericolul musulman, coane Trump sau aceste vânzătoare de minciuni Le Pen, Merkel etc ori falşi moralişti ca Farage şi Boris Johnson?

Tuesday, November 29, 2016

AMERICA SOCIALISTĂ, MITURILE PIEŢEI LIBERE ŞI ALTELE...

  Iată câteva subiecte reunite sub acelaşi titlu ce ne vor dezvălui minciuna numită capitalism, lor alăturându-li-se aspecte hilare vizând noul şi inventica.
  Deci în iulie 2008, când America cea măreaţă şi capitalistă se apropia de colaps târând şi mapamondul în celebra criză, guvernul Statelor Unite a băgat 200 de miliarde de dolari în băncile ipotecare Fannie Mae şi Freddie Mac, ulterior naţionalizându-le. Constatând acest aspect, senatorul republican de Kentucky, Jim Bunning a spus negru pe alb că acest tip de acţiune nu s-ar putea petrece decât într-o ţară socialistă cum ar fi Franţa. Însă preşedintele de atunci, Bush jr. a dat o explicaţie mirobolantă, hazlie de-a dreptul, spunând că departe de a fi socialist, planul său era o continuare a sistemului american de liberă iniţiativă care " se sprijină pe convingerea că guvernul federal trebuie să intervină în mersul pieţei doar atunci când e necesar." Curat murdar, vorba lui Caragiale dar spunem noi... când alte guverne intervin, de ce vine Banca Mondială, Fondul Mondial (instrumente americane până la urmă) şi spun că sunt contrar pieţei etc, bla-bla? coane Bush...
  Cât despre piaţa aşa zis liberă cum o proclama A.Smith, părintele celebrei sintagme a "mâinii invizibile" autoreglatoare a pieţei, în arhicunoscuta sa spusă enunţa că " nu pe bunăvoinţa măcelarului, a brutarului sau a berarului ne bazăm noi ca să ne obţinem masa de seară, ci pe grija acestora pentru propriile interese" aşadar interesul egoist creează piata, utilitatea şi prosperitatea ei, fiind oarbă, neavând nevoie de intervenţia guvernului. Se pare că Bush&co au lipsit de la acea lecţie. Mai mult, tot pentru a demitiza, iată ce spunea un manager japonez de la Kobe Steel într-o conferinţă organizată de Banca Mondială, unde corifeii numitei bănci încercau să minimalizeze intervenţionismul, spunând că miracolul asiatic nu se datorase intervenţiei guvernelor, eventual doar în subsidiar, ci poate chiar dăunase:" îmi pare rău să spun asta, dar dumneavoastră, economiştii, nu înţelegeţi cum merg lucrurile în lumea reală. Eu am un doctorat în metalurgie şi lucrez la Kobe Steel de aproape 30 de ani, deci ştiu câte ceve despre siderurgie. Dar compania mea este acum atât de mare şi complexă, încât nici măcar eu nu înţeleg mai mult de jumătate din ce se petrece acolo. Cât despre ceilalţi manageri - specializaţi în contabilitate şi marketing - , ei nu înţeleg mai nimic. Cu toate acestea, consiliul nostru director aprobă de obicei majoritatea proiectelor propuse de către angajaţii noştri, deoarece credem că angajaţii urmăresc binele companiei. Dacă ne-am gândi că fiecare nu încearcă decât să-şi promoveze interesele şi i-am suspecta mereu pe angajaţi, compania n-ar mai funcţiona, pentru că ne-am petrece timpul analizând propuneri pe care nu le înţelegem. Pur şi simplu nu poţi conduce o mare organizaţie birocratică, fie aceasta Kobe Steel sau un guvern, dacă presupui că fiecare nu se gândeşte decât la el". Deci monsieur Smith, cum stă treaba? dacă ne auziţi de acolo de prin ceruri...
  Iată şi câteva subiecte hilare ce au circulat de-a lungul vremii prin minţile unora:
- " Telefonul prezintă prea multe neajunsuri pentru a fi luat în serios ca mijloc de comunicaţie. Aparatul nu are nicio valoare pentru noi." Western Union, document intern, 1876.
- "Maşinării mai grele decât aerul care să zboare, aşa ceva este imposibil". Lord Kelvin, preşedinte al Royal Society, 1895.
- "Orice se putea inventa a fost deja inventat ". Charles H. Duell, membru al US Office of Patents, 1899.
- "Cine naiba îşi doreşte să audă actorii vorbind?" Harry M. Warner, Warner Brothers 1927.
- "Cred că există o piaţă mondială pentru, să zicem, cinci computere". Thomas Watson, preşedinte IBM, 1943.
Distractiv, nu?

Thursday, November 24, 2016

D'ALE DEMOCRAŢIEI.

 Democraţia este încrederea nefondată în înţelepciunea colectivă a prostiei individuale.
 Democraţia nu înseamnă numai dreptul de a-i trimite pe toţi de unde au venit (a mă-sii), dar şi obligaţia de a pleca acolo, dacă asta vrea majoritatea.
 Democraţia se bazează pe trei principii: libertatea cuvântului, libertatea cugetului şi înţelepciunea de a nu le folosi pe cele două precedente.
 Democraţia bagă poporul într-un joc controlat, dar în care poporul nu are controlul asupra jocului.
 Democraţia este calea de mijloc, care trece peste tot şi nu duce nicăieri.
 Democraţia e ca un şlagăr pe care toţi îl cântă, dar căruia nimeni nu-i cunoaşte textul.
 Democraţia este atunci când turma de oi crede că îl conduce pe măgar, care e condus şi el.
 Democraţia este forma politică în care fiecare cetăţean primeşte ceea ce merită majoritatea.
 Democraţia îţi dă dreptul să înjuri pe cine vrei, dar nu-ţi dă mijloacele să judeci corect înainte de a înjura.
 Democraţia este ca o barieră: javrele şi jigodiile se târăsc pe sub ea, lupii şi leii sar peste ea şi doar boii şi bivolii se lovesc de ea.
 Democraţia este atunci când vaca îl alege pe cel care o va mulge.
 Votul democratic este alegerea între lac şi puţ. Prin vot democratic va fi ales acela, pe care bogaţii îl pot manipula.
 Votul democratic ne garantează că nu vom fi mai bine guvernaţi decât o merităm. Dacă votul democratic ne-ar aduce nouă ceva folositor sau vreo schimbare în bine, nu am fi lăsaţi să votăm. 

"Să nu crezi nimic din ceea ce auzi sau citeşti, nu contează cine a spus-o sau scris-o, chiar dacă am spus-o eu, ci numai dacă face sens cu gândirea ta" - Siddhartha Gautama (supra)numit Buddha sec. VI înainte de anul zero.

    preluare de pe domeniul public.

Monday, November 14, 2016

DT - NOUA PROVOCARE.

   DT înseamnă pur şi simplu, Donald Trump. Iată că lupta "seculară" dusă de Wall-Street, stabilimentul de la Washington ( clasa politică ), Hollywood-ul şi o parte semnificativă a electoratului american nu au reuşit să oprească tsunamiul ce a "lovit" în primul rând America, iar ulterior întregul mapamond.
   Evident, sondajele de opinie ale mass-mediei mainstream, dorinţa şi aspiraţiile establishmentului creditau şi doreau victoria doamnei Clinton care îi reprezenta cu vârf şi îndesat. Dar soarta a fost alta. Aşa că un băiat ajuns la 70 de ani, provenit din New-York, a răsturnat toate sondajele şi dorinţele mogulilor media, de divertisment dar şi ai finanţei de pe Wall-Street (concitadinii săi de fapt). 
  Cine este până la urmă Donald Trump? se vor fi întrebat ulterior mulţi. Cum spuneam un new-yorkez get-beget, un capitalist în sens economic, antreprenor ca definiţie socială, un american bogat ca percepţie globală care, pur şi simplu s-a săturat de ceea ce vedea prin "ţărişoara" lui. Mai în glumă mai în serios a mai cochetat cu ideea şi altă dată, dar acum, simţind că America se duce pe râpă a ieşit cu sloganul " Să facem America măreaţă, din nou"! ( marca lui, înregistrată)... şi stupoare!!! iată că i-a ieşit.
  Vor fi fost mulţi analiştii şi vor mai fi, atât pe acilea prin Balcanica Românie cât şi aiurea ... unde printre altele Rareş Bogdan ce-şi lăuda profesorii avuţi (nu ca avere), care american, altu' german, în ;tiinţe politice, nonşalant într-o emisiune confunda Congresul american cu Senatul american ... halal analist politic, dar să revin... nu reuşeau să înţeleagă cum de a căştigat Trump ?! Răspunsuri s-au dat, s-au încercat să se dea, se vor mai da, însă nedumerirea va mai persista... cine ştie cât şi până când?
  Dându-mi şi eu cu părerea aşa ca un neofit într'ale politicii, citind şi o cărţulie despre stimabilul Donald am concluzionat anumite idei. Mergând pe firul evenimentelor, nu a trecut un mileniu ci doar opt ani de când preşedintele Obama făcea furori electorale, el un mulatru cu nume super ciudat chiar şi pentru non-americani, başca având şi un Hussein ca prenume, şi totuşi a zdrobit triumfalist. Acum, mă întreb şi eu aşa.... unde sunt toţi aceia ce l-au dus la White House pe mulatrul Hussein, care a numit-o pe madam Hillary
Secretar de Stat, fostă Prima Doamnă şi senator pe deasupra (de-a lungul anilor)? Oare s-au evaporat, căci nu pot să cred că toţi aceşti votanţi au fost atât de volatili, încât în doar opt (sau patru) ani să schimbe macazul şi să-l voteze pe cine??? nimeni altul decât mult prea controversatul Donald Trump... cred că de fapt răspunsurile care s-au dat, cum că vezi Doamne lumea s-a săturat de sistem ( sistem ce conduce SUA chiar de la 1776) nu reflectă realitatea. Aşadar, strict ca opinie personală înclin să cred că dintr-o perspectivă de psihologie umană, votantul american nu a vrut şi nu era pregătit să fie condus de către un reprezentant al sexului slab, cum îndeobşte sunt numite femeile. Poate părea ciudat, însă opinia mea asta rămâne: din subconştient ori chiar pe bune, electoratul american nu a dorit ca funcţia supremă să o deţină reprezentantul sexului slab. Argumente ar fi, căci America chiar se revendică a fi o naţiune macho, iar Trump chiar duce macismul la superlativ. Dacă privim spre Germania merkelistă ori mai nou Britannia may-istă nu prera inspiră teamă prin stepa rusă ori la nord de Himalaya. Sociologic s-a demonstrat că votantul majoritar al lui Trump a fost bărbatul alb de 45 de ani sau peste. Evident acesta este doar un argument, altul ar fi că doamna Clinton chiar a fost neglijentă în serviciul public (vezi e-mailurile), a fost ambiguă de-a lungul carierei politice iar până la urmă era cam nefirească idea unei dinastii Clinton ce se perindă recurent pe la Casa Albă. Părea hilar să te gândeşti că n-o fi în toată America altul decât ca soţia să vină pe urmele soţului ca să conducă ţara! Pot fi considerate aspecte secundare, deoarece lupta s-a dus pe programe, pe ce va face fiecare, mai ales în interior... iar răspunsul l-a dat electoratul! citind discursuri publice de-ale lui Trump am realizat că: omul nefăcând politică la nivel înalt, nu avea un discurs rafinat politicianist ci o retorică mai abrazivă, toate calate pe experienţa personală de viaţă ca antreprenor, însă un discurs al concretului, alăturat averii dobândite prin forţe proprii. Fiind deja o persoană publică, de decenii, chiar personaj în filme sau show-uri media, avea deja notorietate, însă una prost înţeleasă. S-a crezut că acest fenotip uman aparţine doar entertainmentului, iar în politică ar fi un clovn picaresc din zodia fanfaronadei. Iată că nu a fost deloc aşa! Cum spuneam, citind acea cărţulie despre Trump, dincolo că pe bună dreptate a răzbit între rechinii marelui business american, avea motive să se etaleze, deoarece omenirea se află sub mantia expunerii maximale... nu degeaba metrosexualul reprezintă chintesenţa succesului. Trump poate fi judecat ca anti-sistem când spune ceea ce gândeşte nefiind constrâns de interese de partid (meschine adeseori), "sfidând" ideologii decrepite care nu mai impresioneză un electorat ce nu stă toată ziua să analizeze corectitudinea politică, ori cum stă treaba cu valorile, să pună în balanţă dacă s-a ieşit din schema ideologiei de partid etc. Acest electorat, nici mai cu moţ nici mai şcolit ca altul din lumea întâi, a vrut ceva concret, ceva care rezona în interiorul lui şi cel mai mult, tot ca opinie personală -  distanţa între America reală şi percepţia ei ca super-putere implicită, aspect pe care americanul obişnuit nu-l mai găseşte în realitatea lui cotidiană. Trăia un mit, dar un mit al sistemului internaţional, nu al lui personal, iar establishmentul american s-a cramponat şi cantonat for ever în acest mit, mit cu care se hrănea şi pe care vroia să-l perpetueze, uitând de astronomica datorie publică, schimburi economice dezastruoase cu Asia preponderent, dar nu numai, cu scurgerea în aceeaşi zonă sau la sud în Mexic atât a milioane de locuri de muncă dar şi a capitalului, totul pentru maximalizarea profiturilor unui procent infim american. Aşadar politicile lui Trump au caracter autarhic, oarecum naţionalist şi stupoare! chiar o tuşă de socialism, conform discursurilor sale publice. Demantelând ideologia de partid, Trump a pus pe tapet pragmatismul, interesul american (de altfel onest, deoarece orice naţiune are interese proprii) şi a expus franc opiniile sale pornind de la înălţimea funcţiei şi puterii Americii. Nimic nou sub soare, doar că prea binele făcut prin lume a expus America prea mult, aducând-o la sapă de lemn. O întrebare care spune multe, pusă de Trump: când aţi văzut ultima dată un Chevrolet prin Tokio? - şi nu pentru că industria auto americană nu produce, cât pentru că politicile restrictive japoneze, naţionalismul economic japonez etc au cauzat toate acestea.
 Pâna să ajung să-l citesc pe Trump, evident că am căzut pradă presei mainstream ce-l demoniza, crezând că moderaţia clintoniană va răzbi, însă nimic din discursul său nu pare atât de deplasat (mici, mici excepţii doar) cât efectivele probleme economice, sociale etc ale Americii.   
  Aşadar bun venit, DT!

Monday, November 7, 2016

SĂPTĂMÂNA DECISIVĂ

 Putem număra pe ore timpul rămas până la instalarea unui nou locatar în Pennsylvania Avenue. Aşadar scrutinul electoral american ce ţine pe jăratec mapamondul, ce de facto este deja în desfăşurare începând cu săptămâna trecută, ţinând cont de particularităţile sistemului electiv american. Cei doi protagonişti ce sunt arhicunoscuţi atât prin prestaţiile avute în dezbaterile televizate, ce au făcut deliciul publicului, cât şi prin notorietatea fiecăruia, Clinton ca fostă Primă doamnă dar şi ca un cunoscut om politic iar Trump ca magnat, nonconformist şi excelând prin faptul că ajuns la 70 de ani nu a deţinut niciodată vreo funcţie politică.
  Aşadar o premieră pe scena politică americană unde pe ambele laturi ale eşichierului ideologic avem parte de numita premieră, mai explicit o femeie vs. un "intrus". Evident că aceste premiere, trecând dincolo de prestaţia celor doi în campanie, ţin ştacheta ridicată foarte sus, vis-a-vis de interesul atât a poporului american cât şi al întregii omeniri cum spuneam, pentru noul preşedinte ce se va instala la Casa Albă.
  Deoarece am intrat în al doilea secol american iar provocările la nivel internaţional sunt la fel de angajante pentru titularul de la White House, nu mai trebuie reamintit aspectul că întradevăr tot mapamondul cu căţel şi purcel stă în expectativă aşteptând decizia electoratului american, decizie care va da cursul politic pentru anii ce vin şi pentru că cei doi protagonişti reprezintă acele premiere, lumea se întreabă din colţ în colţ... ce şi cum va fi?
  Doamna Clinton reprezintă establishmentul de la Washington, iar ca dovadă mai bună nu putem lua decât aspectul că inclusiv preşedintele Partidului Republican, liderul Camerei Reprezentanţilor ori membri marcanţi ai aceluiaşi partid ca senatorul McCain, fostul Secretar de Stat C.Powell sau ex-candidatul Mitt Romney au declarat făţiş că nu sprijină candidatura lui Trump, aşadar omul lor. Reprezintă fără doar şi poate un aspect inedit, probabil unic în istoria americană, ca propriului tău candidat să-i spui pas făţiş, fără ascunzişuri. Trecând de acest aspect, doamna Clinton este o obamistă poziţionată o idee mai la dreapta, însă păstrând linia directoare ideologică a Partidului Democrat. Având suficiente chichiţe dezvăluite şi mai în urmă dar şi mai recent de către Poliţia Federală, totuşi fiind pe Potomac de mai bine de un sfert de secol cunoaşte dedesubturile politicii americane, dincolo de aspectul că oricum a mai locuit la Casa Albă vreme de opt ani. Deci o putem acuza de orice, doar de lipsă de experienţă nu, cu atât mai mult că este hârşită şi în bătălia pe politici publice (interne) deoarece a fost şi senator. Având un discurs mai moderat decât al contracandidatului, având în spate şi media mainstream, mogulii de la Hollywood ori forţa financiară a Wall-Street-ului a fost până pe ultimii metri favoritul cursei, însă tulburarea apelor de către FBI a bulversat avantajele pe care le deţinea. Lupta s-a dus oricum pe problemele interne de la imigraţie şi locuri de muncă până la primirea de refugiaţi din Orient, avort-unde şi România a fost pomenită, ori relocarea unor industrii în interiorul sau afara ţării pe fondul globalizării. Chestiunile de politică externă, cum spuneam, păstreză linia politicii de colaborare, deschisă de către W. Wilson în urmă cu un secol, ce dau conturul ideologic al democraţilor, evident cu particulariţăţile fiecărui titular al fotoliului prezidenţial, unde evenimentele de moment pun eticheta administraţiei respective. Făcând aşadar un arc peste timp de la Wilson la Obama, democraţii au fost in genere porumbeii iar republicanii ulii. Ca un paradox până la urmă, atât în Primul cât şi în al Doilea Război Mondial, Casa Albă era democrată.
  Donald Trump care de-a lungul ultimelor două decenii a trecut când de la democraţi la republicani, cînd invers, este catalogat de media globală că ar fi candidatul antisistem. Fireşte, ţinând cont de faptul că pe linie de partid fiind doar un simplu membru fără funcţie la orice nivel, la momentul când în urma a 16 tururi succesive în interiorul partidului s-a văzut în postura de ultim rămas, şi-a permis să eludeze tradiţia GOP ( Bătrânul Vechi Partid), vorbind de tradiţie exprimam ideologia, putând să-şi exprime liber opiniile politice. Analizând discursul lui Trump, el spune adevăruri incomode, pe care acei lideri din propriul partid probabil că le gândesc ori probabil că sunt în asentimentul lui, însă atât politica de corectitudine cât şi discursul politic cu retorica sa delicată, cu iz de limbaj diplomatic nu le permit să-i acorde carte blanche. Trump par excellence
a fost omul spectacol, neinhibat, fără compromisuri, din topor cum se zice în popor... însă a prins, ceea ce denotă că o parte însemnată a electoratului american asta doreşte. Analizând mai detailat programele sale de politici interne, ele vorbesc acelei majorităţi tăcute de care vorbea un antecesor de-al său pe linie de partid, fostul preşedinte Nixon, populaţia din centrul Statelor Unite, din zonele rurale care întotdeauna au fost mai conservatoare şi au reprezentat acele gulere albastre (muncitori manuali etc) care în ultimele două decade şi-au pierdut cu milioanele locurile de muncă, mai ales din cauza reginei Globalizare dar şi imigranţilor într-o anumită măsură. 
  Polarizarea excesivă a societăţii americane, creată de acest inedit al premierelor, ne va da răspuns în decurs de mai puţin de o sută de ore despre noul preşedinte. Evident că şi în România, clasa politică şi nu numai aşteaptă asiduu noua administraţie, iar vocaliza este îndreptată în direcţia pro-Clinton. Deoarece fiind privită mai moderată, neavând discursul tranşant şi imprevizibilitatea lui Trump, este privită ca o speranţă pentru România, însă nu trebuie să cădem în plasă, iar dacă Trump va prelua frâiele în Biroul Oval nu-şi va tempera atât retorica cât şi atitudinea. Nu pot să cred că venind Trump, va fi atât de exuberant pe cât a lăsat să transpară în campanie, ci cred că a fost o atenţionare a acelora care s-ar putea simţi cu musca pe căciulă pornind de la musulmanii din America, invazia a milioane de clandestini dinspre Mexic, Europa ce e apărată pe banii contribuabilului american, punerea Rusiei pe picior de egalitate cu America, dându-i prestigiul pe care il clamează -  sunt tot atâtea aspecte care il livrează pe Don in afara sistemului şi a discursului politic american post Război Rece.
  Personal înclin să cred că moderaţia o va aduce pe doamna Clinton în oficiu dar să nu anticipăm... nebănuite sunt căile Proniei Divine.