Wednesday, December 7, 2016

TRĂDAREA CREŞTINĂTĂŢII

  Discursul politic la ordinea de zi în Europa, preponderent, îl reprezintă pericolul islamizării. Larga deschidere manifestată de către cancelarul german pentru oropsiţii sau mai puţin oropsiţi ai sorţii din spaţiul levantin, de parcă cineva şi-a pus problema vreodată pentru sutele de ani de islamizare forţată prin ienicizarea a milioane de creştini din Balcani de către odiosul fost imperiu otoman, este un fel de politică a asumării vinei provocării celor două Războaie Mondiale. Bun, însă asta nu poate constitui o solidarizare cu asumarea vinei, deoarece nu noi trebuie să plătim pentru votul liber ales al poporului german pentru Adolf. Căci să nu aibe cineva impresia că madam Merkel este un înger pământean, nu, ea pur şi simplu marşează pe asumarea vinei şi a plăţii compensatorii. Dar atunci, altele au fost victimele iar azi alţii sunt beneficiarii. Curat, murdar...
  Este arhicunoscut triumful hoardelor mongoloide turce la 1453, conduse de către Mehmet prin care răsturnau ultima redută a romanităţii, fie ea cu specific răsăritean, ultima redută a unui echilibru deja precar în turbulentul Orient ce va fi identic până în contemporaneitatea noastră, unde un mare sprijin l-au dat şi succesivele aşa zis cruciade,care printre altele devastau creştinul Imperiu Bizantin (halal spirit creştinesc !!!) aşadar un triumf al islamului în plinătatea creştinătăţii.. atenţie de rit ortodox.
 Se pare că aceasta este una din cauzele, înclin să cred majore, ale stării de fapt actuale în care Europa răsuflă tot mai greu sub presiunea acestei invazii fanatizante a religionarilor musulmani. Probabil că în ziua în care Mehmet transforma Sfânta Întelepciune (Agia Sofia) din Constantinopol în moschee, toţi capii laici şi clerici ai catolicismului fremătau de veselie. Trec dincolo de probabil şi susţin că de fapt chiar jubilau. Asta a fost istoria, care actualmente, însă şi fapte istorice ulterioare, o demonstrează. O particularitate ce s-a constatat recurent în lungul ev mediu, l-a reprezentat aspectul că statele balcanice printre care şi Moldova istorică ori Valahia au preferat constant să fie tributare turcului în faţa oricărei obedienţe catolice. Asta spune multe despre catolicism cu extensia sa ulterioară protestantismul.
 La momentul în care Rusia începea să ridice capul în sistemul geopolitic european, unde czarul era vechiul cezar roman, unde Moscova era a treia Romă, cine credeţi că o şicana cel mai mult? Să nu uite Franţa actuală (Charlie Hebdo, Bataclan etc), că se alia nefiresc cu musulmanul contra habsburgilor... asta aşa ca o paranteză la ciocnirea civilizaţiilor prognozată de către protestantul american Huntington, care plasa estul european în lumea asiatico-islamică... că alături de perfidul Albion protestant a dus un război contra creştinei Rusii cu scopul de-a dreptul halucinat în perversitatea lui, ca nu cumva vechiul Byzantion grecesc (Istanbulul) să încapă pe mâna celei de-a treia Rome. Ăsta a fost războiul Crimeei din 1853-1856, când un czar rus vorbea de "bolnavul Europei", adicătelea despre otomanii musulmani care printre altele de sute de ani surghiuneau inclusiv Grecia, leagănul civilizaţiei europene şi restul popoarelor creştine din Balcani. Iar acum stupoare vine M. Le Pen cu discursul antiimigaţie şi islamofob, ori Farage cu şleahta peste canal cu acelaşi pericol... însă el pradă politicii corecte pune esticii europeni în locul deja numeroasei prezenţe musulmane din Britannia, inclusiv noul primar londonez. Să avem pardon, însă tot acest discurs fals, plin de contradicţii în care fiecare fost imperiu încearcă să-şi dreagă un trecut funest totul pe spatele estului european, preponderent ortodox. Căci până la urmă ăsta e adevărul, pornind de la abandonarea suratei ortodoxe din Bizanţ (1453), trecând prin dubletul anglo-francez de a stopa preluarea Constantinopolului de către ortodoxa Rusie, cruciadele ce au jefuit atât Constantinopolul cât şi ce mai rămăsese din imperiu, acceptarea suzeranităţii musulmane în detrimentul celei catolice de către medievalii Balcanilor şi culminând cu acceptarea tacită a Vaticanului a barbariei naziste de anihilare a unui întreg popor, cel rus ortodox. Nu fac apologia ritului ortodox, deoarece înclinaţiile mele pe teme de religie sunt ferm înrădăcinate în budism şi daoism, dar nu pot să mă prefac că nu văd printre meandrele istoriei trădarea creştinătăţii vestice catolico-reformate faţă de cea ortodoxă. Mai mult, percepţia mea este că de fapt o ură nestrămutată traversează aceste epocii, iar azi în ciuda discursului laic al politicii fie realiste ori idealiste condusă de bastionul vestic, rezumativ, în spatele discursului de filosofie politică, problema este tot de ordin religios. Mă întreb dacă atentatorii arabi de la 11 septembrie 2001 erau eminamente sârbi, ruşi sau ce vreţi care era reacţia Americii? să nu uităm că Serbia a suferit numeroase bombardamente, fără să fi ameninţat nici măcar în gând America, nu prin 2000 şi ceva de victime ale unor arabi musulmani fundamentalişti, ba mai mult era bombardată pentru a proteja o minoritate musulmană turbulentă din Europa. Deci, unde e solidaritatea creştină în faţa pericolului musulman? Spunea noul preşedinte ales american, că doreşte înregistrarea tuturor musulmanilor din America. Culmea e că grosul ţărilor ortodoxe, inclusiv atenienii Eladei au nevoie de vize şi trec prin numeroase şicane doar pentru a vizita America, iar compatrioţii celor care au ucis câteva mii de civili americani călătoresc în continuare fără acest sistem odios de separare a individului pe criterii mai mult decât arbitrare. 
  Şi atunci ce tot vorbim de pericolul musulman, coane Trump sau aceste vânzătoare de minciuni Le Pen, Merkel etc ori falşi moralişti ca Farage şi Boris Johnson?

Tuesday, November 29, 2016

AMERICA SOCIALISTĂ, MITURILE PIEŢEI LIBERE ŞI ALTELE...

  Iată câteva subiecte reunite sub acelaşi titlu ce ne vor dezvălui minciuna numită capitalism, lor alăturându-li-se aspecte hilare vizând noul şi inventica.
  Deci în iulie 2008, când America cea măreaţă şi capitalistă se apropia de colaps târând şi mapamondul în celebra criză, guvernul Statelor Unite a băgat 200 de miliarde de dolari în băncile ipotecare Fannie Mae şi Freddie Mac, ulterior naţionalizându-le. Constatând acest aspect, senatorul republican de Kentucky, Jim Bunning a spus negru pe alb că acest tip de acţiune nu s-ar putea petrece decât într-o ţară socialistă cum ar fi Franţa. Însă preşedintele de atunci, Bush jr. a dat o explicaţie mirobolantă, hazlie de-a dreptul, spunând că departe de a fi socialist, planul său era o continuare a sistemului american de liberă iniţiativă care " se sprijină pe convingerea că guvernul federal trebuie să intervină în mersul pieţei doar atunci când e necesar." Curat murdar, vorba lui Caragiale dar spunem noi... când alte guverne intervin, de ce vine Banca Mondială, Fondul Mondial (instrumente americane până la urmă) şi spun că sunt contrar pieţei etc, bla-bla? coane Bush...
  Cât despre piaţa aşa zis liberă cum o proclama A.Smith, părintele celebrei sintagme a "mâinii invizibile" autoreglatoare a pieţei, în arhicunoscuta sa spusă enunţa că " nu pe bunăvoinţa măcelarului, a brutarului sau a berarului ne bazăm noi ca să ne obţinem masa de seară, ci pe grija acestora pentru propriile interese" aşadar interesul egoist creează piata, utilitatea şi prosperitatea ei, fiind oarbă, neavând nevoie de intervenţia guvernului. Se pare că Bush&co au lipsit de la acea lecţie. Mai mult, tot pentru a demitiza, iată ce spunea un manager japonez de la Kobe Steel într-o conferinţă organizată de Banca Mondială, unde corifeii numitei bănci încercau să minimalizeze intervenţionismul, spunând că miracolul asiatic nu se datorase intervenţiei guvernelor, eventual doar în subsidiar, ci poate chiar dăunase:" îmi pare rău să spun asta, dar dumneavoastră, economiştii, nu înţelegeţi cum merg lucrurile în lumea reală. Eu am un doctorat în metalurgie şi lucrez la Kobe Steel de aproape 30 de ani, deci ştiu câte ceve despre siderurgie. Dar compania mea este acum atât de mare şi complexă, încât nici măcar eu nu înţeleg mai mult de jumătate din ce se petrece acolo. Cât despre ceilalţi manageri - specializaţi în contabilitate şi marketing - , ei nu înţeleg mai nimic. Cu toate acestea, consiliul nostru director aprobă de obicei majoritatea proiectelor propuse de către angajaţii noştri, deoarece credem că angajaţii urmăresc binele companiei. Dacă ne-am gândi că fiecare nu încearcă decât să-şi promoveze interesele şi i-am suspecta mereu pe angajaţi, compania n-ar mai funcţiona, pentru că ne-am petrece timpul analizând propuneri pe care nu le înţelegem. Pur şi simplu nu poţi conduce o mare organizaţie birocratică, fie aceasta Kobe Steel sau un guvern, dacă presupui că fiecare nu se gândeşte decât la el". Deci monsieur Smith, cum stă treaba? dacă ne auziţi de acolo de prin ceruri...
  Iată şi câteva subiecte hilare ce au circulat de-a lungul vremii prin minţile unora:
- " Telefonul prezintă prea multe neajunsuri pentru a fi luat în serios ca mijloc de comunicaţie. Aparatul nu are nicio valoare pentru noi." Western Union, document intern, 1876.
- "Maşinării mai grele decât aerul care să zboare, aşa ceva este imposibil". Lord Kelvin, preşedinte al Royal Society, 1895.
- "Orice se putea inventa a fost deja inventat ". Charles H. Duell, membru al US Office of Patents, 1899.
- "Cine naiba îşi doreşte să audă actorii vorbind?" Harry M. Warner, Warner Brothers 1927.
- "Cred că există o piaţă mondială pentru, să zicem, cinci computere". Thomas Watson, preşedinte IBM, 1943.
Distractiv, nu?

Thursday, November 24, 2016

D'ALE DEMOCRAŢIEI.

 Democraţia este încrederea nefondată în înţelepciunea colectivă a prostiei individuale.
 Democraţia nu înseamnă numai dreptul de a-i trimite pe toţi de unde au venit (a mă-sii), dar şi obligaţia de a pleca acolo, dacă asta vrea majoritatea.
 Democraţia se bazează pe trei principii: libertatea cuvântului, libertatea cugetului şi înţelepciunea de a nu le folosi pe cele două precedente.
 Democraţia bagă poporul într-un joc controlat, dar în care poporul nu are controlul asupra jocului.
 Democraţia este calea de mijloc, care trece peste tot şi nu duce nicăieri.
 Democraţia e ca un şlagăr pe care toţi îl cântă, dar căruia nimeni nu-i cunoaşte textul.
 Democraţia este atunci când turma de oi crede că îl conduce pe măgar, care e condus şi el.
 Democraţia este forma politică în care fiecare cetăţean primeşte ceea ce merită majoritatea.
 Democraţia îţi dă dreptul să înjuri pe cine vrei, dar nu-ţi dă mijloacele să judeci corect înainte de a înjura.
 Democraţia este ca o barieră: javrele şi jigodiile se târăsc pe sub ea, lupii şi leii sar peste ea şi doar boii şi bivolii se lovesc de ea.
 Democraţia este atunci când vaca îl alege pe cel care o va mulge.
 Votul democratic este alegerea între lac şi puţ. Prin vot democratic va fi ales acela, pe care bogaţii îl pot manipula.
 Votul democratic ne garantează că nu vom fi mai bine guvernaţi decât o merităm. Dacă votul democratic ne-ar aduce nouă ceva folositor sau vreo schimbare în bine, nu am fi lăsaţi să votăm. 

"Să nu crezi nimic din ceea ce auzi sau citeşti, nu contează cine a spus-o sau scris-o, chiar dacă am spus-o eu, ci numai dacă face sens cu gândirea ta" - Siddhartha Gautama (supra)numit Buddha sec. VI înainte de anul zero.

    preluare de pe domeniul public.

Monday, November 14, 2016

DT - NOUA PROVOCARE.

   DT înseamnă pur şi simplu, Donald Trump. Iată că lupta "seculară" dusă de Wall-Street, stabilimentul de la Washington ( clasa politică ), Hollywood-ul şi o parte semnificativă a electoratului american nu au reuşit să oprească tsunamiul ce a "lovit" în primul rând America, iar ulterior întregul mapamond.
   Evident, sondajele de opinie ale mass-mediei mainstream, dorinţa şi aspiraţiile establishmentului creditau şi doreau victoria doamnei Clinton care îi reprezenta cu vârf şi îndesat. Dar soarta a fost alta. Aşa că un băiat ajuns la 70 de ani, provenit din New-York, a răsturnat toate sondajele şi dorinţele mogulilor media, de divertisment dar şi ai finanţei de pe Wall-Street (concitadinii săi de fapt). 
  Cine este până la urmă Donald Trump? se vor fi întrebat ulterior mulţi. Cum spuneam un new-yorkez get-beget, un capitalist în sens economic, antreprenor ca definiţie socială, un american bogat ca percepţie globală care, pur şi simplu s-a săturat de ceea ce vedea prin "ţărişoara" lui. Mai în glumă mai în serios a mai cochetat cu ideea şi altă dată, dar acum, simţind că America se duce pe râpă a ieşit cu sloganul " Să facem America măreaţă, din nou"! ( marca lui, înregistrată)... şi stupoare!!! iată că i-a ieşit.
  Vor fi fost mulţi analiştii şi vor mai fi, atât pe acilea prin Balcanica Românie cât şi aiurea ... unde printre altele Rareş Bogdan ce-şi lăuda profesorii avuţi (nu ca avere), care american, altu' german, în ;tiinţe politice, nonşalant într-o emisiune confunda Congresul american cu Senatul american ... halal analist politic, dar să revin... nu reuşeau să înţeleagă cum de a căştigat Trump ?! Răspunsuri s-au dat, s-au încercat să se dea, se vor mai da, însă nedumerirea va mai persista... cine ştie cât şi până când?
  Dându-mi şi eu cu părerea aşa ca un neofit într'ale politicii, citind şi o cărţulie despre stimabilul Donald am concluzionat anumite idei. Mergând pe firul evenimentelor, nu a trecut un mileniu ci doar opt ani de când preşedintele Obama făcea furori electorale, el un mulatru cu nume super ciudat chiar şi pentru non-americani, başca având şi un Hussein ca prenume, şi totuşi a zdrobit triumfalist. Acum, mă întreb şi eu aşa.... unde sunt toţi aceia ce l-au dus la White House pe mulatrul Hussein, care a numit-o pe madam Hillary
Secretar de Stat, fostă Prima Doamnă şi senator pe deasupra (de-a lungul anilor)? Oare s-au evaporat, căci nu pot să cred că toţi aceşti votanţi au fost atât de volatili, încât în doar opt (sau patru) ani să schimbe macazul şi să-l voteze pe cine??? nimeni altul decât mult prea controversatul Donald Trump... cred că de fapt răspunsurile care s-au dat, cum că vezi Doamne lumea s-a săturat de sistem ( sistem ce conduce SUA chiar de la 1776) nu reflectă realitatea. Aşadar, strict ca opinie personală înclin să cred că dintr-o perspectivă de psihologie umană, votantul american nu a vrut şi nu era pregătit să fie condus de către un reprezentant al sexului slab, cum îndeobşte sunt numite femeile. Poate părea ciudat, însă opinia mea asta rămâne: din subconştient ori chiar pe bune, electoratul american nu a dorit ca funcţia supremă să o deţină reprezentantul sexului slab. Argumente ar fi, căci America chiar se revendică a fi o naţiune macho, iar Trump chiar duce macismul la superlativ. Dacă privim spre Germania merkelistă ori mai nou Britannia may-istă nu prera inspiră teamă prin stepa rusă ori la nord de Himalaya. Sociologic s-a demonstrat că votantul majoritar al lui Trump a fost bărbatul alb de 45 de ani sau peste. Evident acesta este doar un argument, altul ar fi că doamna Clinton chiar a fost neglijentă în serviciul public (vezi e-mailurile), a fost ambiguă de-a lungul carierei politice iar până la urmă era cam nefirească idea unei dinastii Clinton ce se perindă recurent pe la Casa Albă. Părea hilar să te gândeşti că n-o fi în toată America altul decât ca soţia să vină pe urmele soţului ca să conducă ţara! Pot fi considerate aspecte secundare, deoarece lupta s-a dus pe programe, pe ce va face fiecare, mai ales în interior... iar răspunsul l-a dat electoratul! citind discursuri publice de-ale lui Trump am realizat că: omul nefăcând politică la nivel înalt, nu avea un discurs rafinat politicianist ci o retorică mai abrazivă, toate calate pe experienţa personală de viaţă ca antreprenor, însă un discurs al concretului, alăturat averii dobândite prin forţe proprii. Fiind deja o persoană publică, de decenii, chiar personaj în filme sau show-uri media, avea deja notorietate, însă una prost înţeleasă. S-a crezut că acest fenotip uman aparţine doar entertainmentului, iar în politică ar fi un clovn picaresc din zodia fanfaronadei. Iată că nu a fost deloc aşa! Cum spuneam, citind acea cărţulie despre Trump, dincolo că pe bună dreptate a răzbit între rechinii marelui business american, avea motive să se etaleze, deoarece omenirea se află sub mantia expunerii maximale... nu degeaba metrosexualul reprezintă chintesenţa succesului. Trump poate fi judecat ca anti-sistem când spune ceea ce gândeşte nefiind constrâns de interese de partid (meschine adeseori), "sfidând" ideologii decrepite care nu mai impresioneză un electorat ce nu stă toată ziua să analizeze corectitudinea politică, ori cum stă treaba cu valorile, să pună în balanţă dacă s-a ieşit din schema ideologiei de partid etc. Acest electorat, nici mai cu moţ nici mai şcolit ca altul din lumea întâi, a vrut ceva concret, ceva care rezona în interiorul lui şi cel mai mult, tot ca opinie personală -  distanţa între America reală şi percepţia ei ca super-putere implicită, aspect pe care americanul obişnuit nu-l mai găseşte în realitatea lui cotidiană. Trăia un mit, dar un mit al sistemului internaţional, nu al lui personal, iar establishmentul american s-a cramponat şi cantonat for ever în acest mit, mit cu care se hrănea şi pe care vroia să-l perpetueze, uitând de astronomica datorie publică, schimburi economice dezastruoase cu Asia preponderent, dar nu numai, cu scurgerea în aceeaşi zonă sau la sud în Mexic atât a milioane de locuri de muncă dar şi a capitalului, totul pentru maximalizarea profiturilor unui procent infim american. Aşadar politicile lui Trump au caracter autarhic, oarecum naţionalist şi stupoare! chiar o tuşă de socialism, conform discursurilor sale publice. Demantelând ideologia de partid, Trump a pus pe tapet pragmatismul, interesul american (de altfel onest, deoarece orice naţiune are interese proprii) şi a expus franc opiniile sale pornind de la înălţimea funcţiei şi puterii Americii. Nimic nou sub soare, doar că prea binele făcut prin lume a expus America prea mult, aducând-o la sapă de lemn. O întrebare care spune multe, pusă de Trump: când aţi văzut ultima dată un Chevrolet prin Tokio? - şi nu pentru că industria auto americană nu produce, cât pentru că politicile restrictive japoneze, naţionalismul economic japonez etc au cauzat toate acestea.
 Pâna să ajung să-l citesc pe Trump, evident că am căzut pradă presei mainstream ce-l demoniza, crezând că moderaţia clintoniană va răzbi, însă nimic din discursul său nu pare atât de deplasat (mici, mici excepţii doar) cât efectivele probleme economice, sociale etc ale Americii.   
  Aşadar bun venit, DT!

Monday, November 7, 2016

SĂPTĂMÂNA DECISIVĂ

 Putem număra pe ore timpul rămas până la instalarea unui nou locatar în Pennsylvania Avenue. Aşadar scrutinul electoral american ce ţine pe jăratec mapamondul, ce de facto este deja în desfăşurare începând cu săptămâna trecută, ţinând cont de particularităţile sistemului electiv american. Cei doi protagonişti ce sunt arhicunoscuţi atât prin prestaţiile avute în dezbaterile televizate, ce au făcut deliciul publicului, cât şi prin notorietatea fiecăruia, Clinton ca fostă Primă doamnă dar şi ca un cunoscut om politic iar Trump ca magnat, nonconformist şi excelând prin faptul că ajuns la 70 de ani nu a deţinut niciodată vreo funcţie politică.
  Aşadar o premieră pe scena politică americană unde pe ambele laturi ale eşichierului ideologic avem parte de numita premieră, mai explicit o femeie vs. un "intrus". Evident că aceste premiere, trecând dincolo de prestaţia celor doi în campanie, ţin ştacheta ridicată foarte sus, vis-a-vis de interesul atât a poporului american cât şi al întregii omeniri cum spuneam, pentru noul preşedinte ce se va instala la Casa Albă.
  Deoarece am intrat în al doilea secol american iar provocările la nivel internaţional sunt la fel de angajante pentru titularul de la White House, nu mai trebuie reamintit aspectul că întradevăr tot mapamondul cu căţel şi purcel stă în expectativă aşteptând decizia electoratului american, decizie care va da cursul politic pentru anii ce vin şi pentru că cei doi protagonişti reprezintă acele premiere, lumea se întreabă din colţ în colţ... ce şi cum va fi?
  Doamna Clinton reprezintă establishmentul de la Washington, iar ca dovadă mai bună nu putem lua decât aspectul că inclusiv preşedintele Partidului Republican, liderul Camerei Reprezentanţilor ori membri marcanţi ai aceluiaşi partid ca senatorul McCain, fostul Secretar de Stat C.Powell sau ex-candidatul Mitt Romney au declarat făţiş că nu sprijină candidatura lui Trump, aşadar omul lor. Reprezintă fără doar şi poate un aspect inedit, probabil unic în istoria americană, ca propriului tău candidat să-i spui pas făţiş, fără ascunzişuri. Trecând de acest aspect, doamna Clinton este o obamistă poziţionată o idee mai la dreapta, însă păstrând linia directoare ideologică a Partidului Democrat. Având suficiente chichiţe dezvăluite şi mai în urmă dar şi mai recent de către Poliţia Federală, totuşi fiind pe Potomac de mai bine de un sfert de secol cunoaşte dedesubturile politicii americane, dincolo de aspectul că oricum a mai locuit la Casa Albă vreme de opt ani. Deci o putem acuza de orice, doar de lipsă de experienţă nu, cu atât mai mult că este hârşită şi în bătălia pe politici publice (interne) deoarece a fost şi senator. Având un discurs mai moderat decât al contracandidatului, având în spate şi media mainstream, mogulii de la Hollywood ori forţa financiară a Wall-Street-ului a fost până pe ultimii metri favoritul cursei, însă tulburarea apelor de către FBI a bulversat avantajele pe care le deţinea. Lupta s-a dus oricum pe problemele interne de la imigraţie şi locuri de muncă până la primirea de refugiaţi din Orient, avort-unde şi România a fost pomenită, ori relocarea unor industrii în interiorul sau afara ţării pe fondul globalizării. Chestiunile de politică externă, cum spuneam, păstreză linia politicii de colaborare, deschisă de către W. Wilson în urmă cu un secol, ce dau conturul ideologic al democraţilor, evident cu particulariţăţile fiecărui titular al fotoliului prezidenţial, unde evenimentele de moment pun eticheta administraţiei respective. Făcând aşadar un arc peste timp de la Wilson la Obama, democraţii au fost in genere porumbeii iar republicanii ulii. Ca un paradox până la urmă, atât în Primul cât şi în al Doilea Război Mondial, Casa Albă era democrată.
  Donald Trump care de-a lungul ultimelor două decenii a trecut când de la democraţi la republicani, cînd invers, este catalogat de media globală că ar fi candidatul antisistem. Fireşte, ţinând cont de faptul că pe linie de partid fiind doar un simplu membru fără funcţie la orice nivel, la momentul când în urma a 16 tururi succesive în interiorul partidului s-a văzut în postura de ultim rămas, şi-a permis să eludeze tradiţia GOP ( Bătrânul Vechi Partid), vorbind de tradiţie exprimam ideologia, putând să-şi exprime liber opiniile politice. Analizând discursul lui Trump, el spune adevăruri incomode, pe care acei lideri din propriul partid probabil că le gândesc ori probabil că sunt în asentimentul lui, însă atât politica de corectitudine cât şi discursul politic cu retorica sa delicată, cu iz de limbaj diplomatic nu le permit să-i acorde carte blanche. Trump par excellence
a fost omul spectacol, neinhibat, fără compromisuri, din topor cum se zice în popor... însă a prins, ceea ce denotă că o parte însemnată a electoratului american asta doreşte. Analizând mai detailat programele sale de politici interne, ele vorbesc acelei majorităţi tăcute de care vorbea un antecesor de-al său pe linie de partid, fostul preşedinte Nixon, populaţia din centrul Statelor Unite, din zonele rurale care întotdeauna au fost mai conservatoare şi au reprezentat acele gulere albastre (muncitori manuali etc) care în ultimele două decade şi-au pierdut cu milioanele locurile de muncă, mai ales din cauza reginei Globalizare dar şi imigranţilor într-o anumită măsură. 
  Polarizarea excesivă a societăţii americane, creată de acest inedit al premierelor, ne va da răspuns în decurs de mai puţin de o sută de ore despre noul preşedinte. Evident că şi în România, clasa politică şi nu numai aşteaptă asiduu noua administraţie, iar vocaliza este îndreptată în direcţia pro-Clinton. Deoarece fiind privită mai moderată, neavând discursul tranşant şi imprevizibilitatea lui Trump, este privită ca o speranţă pentru România, însă nu trebuie să cădem în plasă, iar dacă Trump va prelua frâiele în Biroul Oval nu-şi va tempera atât retorica cât şi atitudinea. Nu pot să cred că venind Trump, va fi atât de exuberant pe cât a lăsat să transpară în campanie, ci cred că a fost o atenţionare a acelora care s-ar putea simţi cu musca pe căciulă pornind de la musulmanii din America, invazia a milioane de clandestini dinspre Mexic, Europa ce e apărată pe banii contribuabilului american, punerea Rusiei pe picior de egalitate cu America, dându-i prestigiul pe care il clamează -  sunt tot atâtea aspecte care il livrează pe Don in afara sistemului şi a discursului politic american post Război Rece.
  Personal înclin să cred că moderaţia o va aduce pe doamna Clinton în oficiu dar să nu anticipăm... nebănuite sunt căile Proniei Divine.

Monday, October 31, 2016

DE PE LA RUŞI ADUNATE

Nu poţi îngenunchea un popor deprins să se târâie.
Nu-i greu să ademeneşti soţia altuia. Greu e să i-o dai înapoi.
Prietenia care nu cunoaşte hotare se cheamă expansiune.
Alcoolism e atunci când nu vrei să bei, dar trebuie.
Bărbaţii şi femeile sunt de acord într-o singură privinţă: n-au încredere în femei.
Dacă munceşti din greu şi te remarci opt ore zilnic, ajungi şef şi munceşti 16 ore.
Banii pentru salariile şi pensiile mari ... ajung întotdeauna: nu ajung banii pentru salariile şi pensiile mici.
Omul  care crede că dragostea poate fi cumpărată cu bani n-a avut niciodată câine în casă.
Avem un singur fel de a ne naşte şi milioane de feluri de a muri.
Fiecare om are dreptul să trăiască atât cât poate.
Ţara noastră a avut nevoie de când e ea de alt popor.
Furtul ideilor unei persoane e plagiat, iar al mai multor persoane, cercetare ştiinţifică.
Toţi ne naştem uzi, goi şi flămânzi. Şi acesta e doar începutul.
Copilăria grea nu se termină niciodată.
Un prieten adevărat nu poate fi cumpărat, dar poate fi vândut.
Cumpără deodată 3 sticle de votcă şi n-o să te trimită nimeni după a doua.
Dacă n-ar pune întrebări, copiii n-ar afla niciodată cât de puţin ştiu părinţii.
O ţigară scurteză viaţa cu o oră, o sticlă de votcă o scurtează cu trei, iar o zi de muncă o scurteză cu opt.
Viaţa se compune din zilele pe care le ţii minte, nu din zilele care au trecut.
De orice fel ţi-ar fi sănătatea, ea îţi ajunge până la sfârşitul vieţii.
Ignoranţa e de trei feluri: când nu ştii nimic, când ştii numai prostii şi când ştii ce nu trebuie.

Monday, October 24, 2016

REGATUL UNIT - ÎNCEPUTUL SFÂRŞITULUI

  Votul din 23 iunie a.c. prin care cetăţenii britanici întorceau spatele proiectului european poate constitui pe termen mediu şi lung, un început al sfârşitului a ceea ce odată era falnicul British Empire. Of course, această predicţie trebuie să aibă anumiţi constituienţi, care să ne legitimeze în a o anticipa.
  Este probabil destul de cunoscut aspectul, că Marea Britanie în ultimii să zicem 20 de ani, a vândut întreaga sa industrie auto, acesteia alăturându-se nenumărate alte branduri. Făcând un salt înspre speech-ul "triumfalist" ţinut de unul dintre groparii fostului măreţ Albion, liderul UKIP Nigel Farage, care nu vedea la orizont însemnătatea "dezastrului" ce va să vină, îmi stârneşte doar un zâmbet, şi nu pentru că aş fi un europenist convins, nu, aici abordăm strict viitorul "sumbru" pe care îl văd hărăzit fostului Imperiu. Aşadar în plenul Parlamentului European, Farage se exprima triumfalist, emfatic chiar bombastic ... dar ia să vedem cum va arăta UK peste un sfert de secol? -ne întrebăm noi. Acolo în sală "arăta" cu degetul către colegii săi care "n-au muncit toată viaţa lor" considerându-i sinecurişti birocraţi - "ştiu că cei mai mulţi dintre voi nu au făcut o muncă adevărată în toată viaţa lor, nu au lucrat în economia reală, în comerţ, nu au creat locuri de muncă". O fi, dar el a făcut-o, mă întreb şi eu aşa ... retoric. Tot acolo adăuga "am venit aici acum 17 ani şi am spus că vreau să conduc campania care să scoată Marea Britanie din UE şi aţi râs de mine. Nu mai râdeţi acum, nu? Voi, ca proiect politic, sunteţi în stare de negare. Sunteţi în negare, pentru că nu vedeţi că moneda voastră se prăbuşeşte. ( dar a voastră, taică Farage? ). Sunteţi în negare când nu observaţi că apelul doamnei Merkel de anul trecut, care a cerut imigranţilor să treaca graniţa, a condus la diviziuni majore între ţări. (noi spunem că Albionul  la epoca lui Napoleon avea mai mulţi negri, paki etc decât are la un loc întreg estul european azi ... aşa că, e ca-n povestea biblică cu parul din ochi). El încheia : " dar cea mai mare problemă pe care o aveţi este că aţi impus asupra britanicilor şi celorlalţi oameni din Europa o Uniune pe ascuns, fără să le spuneţi nimic. ( cui anume? ştiind că vulgul este ignorant covârsitor oriunde aiurea). Ce s-a petrecut joia trecută (23 iunie) a fost un rezultat seismic ( desigur că pentru britanici, dar el nu a înţeles). Ce au făcut oamenii obişnuiţi, care au fost oprimaţi şi care şi-au văzut standardele de viaţă cum cad ( deoarece vi-aţi luat pe cap gloata din fostele colonii din sentimentul de vină colectivă pentru crunta-le exploatare de secole, susţinem noi), a fost să respingă multinaţionalele, băncile şi au zis: Ne vrem ţara înapoi, graniţele, vrem să fim o ţară independentă şi normală". Frumos, dar să dăm curs unei investigaţii condusă de către un jurnalist italian. 
  Roberto Saviano într-o conferinţă susţinută în Regatul Unit spunea: "Dacă aţi fi întrebaţi care este cel mai corupt loc de pe Pământ, aţi spune că e Afganistan, poate Grecia, Nigeria, sudul Italiei. Dar v-aş spune că este Marea Britanie". "Nu birocraţia, nu poliţia, nu politica sunt corupte, ci capitalul financiar. 90% dintre deţinătorii de capital din Londra îşi au sediile în offshore-uri". Iată stimabile Farage, adevărata faţetă a puterii economice a perfidului Albion. Aşadar ... iar râsul nu mi-l pot opri ... dacă onor britanicul de rând şi-a luat ţara înapoi, într-o bună zi va constata cum eşafodajul bunăstării constituit pe forţa capitalului murdar din City-ul londonez, în urma investigaţiilor şi a controlului fiscal se va prăbuşi ca un castel de nisip, deoarece nu va merge la infinit acest tertip. Idiosincrasia tipic britanică faţă de continent poate fi justificată prin aceleaşi declaraţii acide la adresa Regatului de către Saviano care spunea "Jersey şi Cayman (insule) sunt porţile de acces în Europa pentru capitalul provenit din infracţiuni, iar Marea Britanie este ţara care permite asta. De aceea este crucial pentru mine să fiu azi aici şi să vorbesc despre viaţa voastră şi guvernul vostru". Curat-murdar, vorba lui Caragiale! Iar cireaşa de pe tort, a pus-o când susţinea că "ar însemna să permiteţi societăţilor din Qatar, cartelurilor mexicane, mafiei ruse să câştige şi mai multă putere şi HSBC ( The Hong Kong and Shanghai Banking Corporation) a plătit două miliarde de euro amendă în S.U.A., pentru că a recunoscut că a spălat bani ce proveneau de la cartelurile drogurilor şi de la companiile iraniene. Avem dovezi."
  Personal, fostului mare imperiu îi prezic soarta economică a actualei Portugalii, un pitic de la periferia economiei mondiale, deoarece acela care nu remarcă faptul că integrarea în coloşi economici de tip India, China, UE, NAFTA ( Mexic, SUA, Canada) ori piaţa emergentă euro-asiatică, proiectul putinian ce este în plin proces germinativ nu întelege cursul istoric. 
  Din antichitate avem pilda că - nimic nu-i nou sub soare! prăbuşirea şi măturarea în coşul de gunoi al istoriei al altui defunct imperiu, ne oferă un bun exemplu că timpul le aranjează cu înţelepciune pe toate ...

Saturday, October 15, 2016

RECUNOAŞTEREA TÂRZIE

  Intenţia guvernului maghiar de a construi un gard la hotarul cu România, pentru a bloca fluxul de imigranţi a primit un răspuns genial din partea unui preot român, în cadrul unei conferinţe susţinute la Cluj: " Eu dau Slavă Domnului că un foarte bun prim-ministru european construieşte un gard cu o ţară vecină, pentru că în sfârşit recunoaşte unde-i graniţa", a declarat preotul Constantin Necula.
  Sala a izbucnit în aplauze.

Wednesday, October 12, 2016

EDUCAŢIA LA JAPONEZI, un bun exemplu şi pentru ai noştri români

  De la trei ani, copiii din Japonia merg neînsoţiţi la grădiniţă, de la patru ani circulă singuri cu metroul. De mici sunt educaţi să fie modeşti, politicoşi şi să-şi respecte semenii, astfel încât să nu-i deranjeze niciodată pe cei din jur, conform unui reportaj Digi24.
  Deşi sunt cunoscute pentru blândeţea şi armonia cu care îşi cresc copiii, mamele japonze încearcă să-i responsabilizeze de la cele mai mici vârste. Copiii sunt crescuţi pentru a deveni ulterior cetăţeni-model. Încă de la şcoală şi până când termină liceul, elevii se ocupă exclusiv de curăţenie. Personal care se ocupă de curăţenie există doar în aeroporturi şi în marile corporaţii. În rest, în toate instituţiile publice, funcţionarii se ocupă de această activitate.
  " Noi facem curăţenie la şcoală. După prânz, cu cârpa, ştergem tot de pe podea şi facem curăţenie la toaletă", spune Chinatsu Kawamoto, profesoară de limba japoneză, aflată în Barbaristan( scuzaţi ... România).
" În şcolile japoneze nu există femei de serviciu. Este iarăşi un element care pe mine m-a surprins, în condiţiile în care la noi copilul nici măcar tabla nu o şterge, pe principiul că trebuie ştearsă de doamna învăţătoare" spune un expert în cultura japoneză din ţară.
" Mamele japoneze îi ajută pe copii, dar mai mult îi încurajează: Hai! Tu poţi face singur! Dar părinţii români ajută copilul imediat, îl şi îmbracă", a constat Chinatsu Kawamoto.
 Chiar dacă pentru europeni poate părea exagerat, mamele îşi lasă copiii să meargă singuri la grădiniţă, încă de la vârsta de trei ani!!!! În prima zi, îi conduc să le arate drumul, în a doua zi doar îi urmăresc şi din ziua a treia cei mici sunt pe cont propriu.
 Rolul mamei este acela de a învăţa copilul să se descurce singur şi de a forma un viitor adult responsabil. De aceea, nu va fi o surpriză pentru nimeni să vadă un copil de patru-cinci ani care merge singur cu metroul. Mai mult, în Japonia, nciun părinte nu îşi duce copilul la şcoală cu maşina, susţine sursa.


  articol preluat de pe domeniul public. ( cu mici intervenţii )

Saturday, October 8, 2016

TRUMP - NOUL PREŞEDINTE?

  Numele Michael Moore spune foarte mult în spaţiul media american şi occidental dar, am convingerea că inclusiv între Carpaţi mulţi aţi auzit acest nume. Aşadar regizor, analist şi activist politic american reprezentând aspecte stângiste de la moderat până la accente uneori radicale, ce îl amintesc pe mai vârstnicul filosof Noam Chomsky, într-un cuvânt Moore.
  Recent M. Moore a ieşit în spaţiul public cu un anunţ ce ar putea fi catalogat o bombă, susţinând răspicat că următorul locatar de la Casa Albă va fi Donald Trump. Citez din lunga sa expunere doar anumite fragmente care dau o tuşă şi contur predicţiei sale: " Îmi pare rău să fiu cel care aduce veşti proaste, dar am fost sincer când v-am spus vara trecută( 2015) că D. Trump va fi candidatul republican la preşedinţie. Şi acum am veşti şi mai teribile, deprimante pentru voi: "Acest clovn part-time jalnic, ignorant, periculos şi sociopat full-time va fi următorul nostru preşedinte. Preşedintele Trump. Continuă şi spune cuvintele, căci le vei spune pentru următorii patru ani." Moore aduce o lungă pledoarie pornind de la aspecte pur electorale unde susţine că este suficientă focusarea asupra a patru state din nord-vestul mijlociu american în speţă statele Michigan,Ohio,Wisconsin şi o prelungire către est în Pennsylvania, state în care fostul candidat republican Romney pierdea în 2012, 64 de voturi, exact suma pe care o oferă aceste state şi Trump va triumfa. El susţine că aceste state tradiţional democrate începând cu 2010 au optat pentru guvernatori republicani( mai puţin Pennsylvania) însă în sondaje o depăşeşte pe H. Clinton aici ( Pennsylvania) şi ţine aproape în Ohio. 
  Moore evidenţiază că argumente de genul " 77% din electorat sunt femei, oameni de culoare, adulţi tineri sub 35 de ani şi Trump nu poate câştiga o majoritate din nicio categorie!" ori "oamenii nu vor vota un bufon sau împotriva intereselor lor celor mai bune" nu ţin deoarece în ziua alegerilor cei care locuiesc în cartiere sărace, negre sau hispanice nu doar că vor trebui să stea la cozi ore întregi ci mai mult există şicanării premeditate ce-i vor stingheri prin diverse tertipuri, evident în spirit democratic, neînţelegându-se că ar fi obstrucţionaţi de la a-şi exercita dreptul la vot. Moore argumenteză strategia de tip Brexit pe care Trump o va adopta exemplificând cum familia Clinton este în spatele acordului NAFTA ce a externalizat milioane de locuri de muncă preponderent în Mexic, iar ca cireaşa de pe tort să fie cât mai stabilă aduce în prim plan strategia trumpiană de campanie cum în timpul alegerilor preliminare din Michigan stând în umbra unei fabrici Ford Motor ameninţa numita corporaţie că în cazul în care va externaliza uzina în Mexic fiecare autoturism produs acolo va fi suprataxat cu 35%, estimp mulţimile jubilând, deoarece "ceardaşul" le gâdila urechile. La fel vorbind cu cei de la Apple ameninţa că îi va constrânge să repatrieze producţia din Asia, totuşi marşând în continuare pe atacul la "regină"( Hillary) deoarece democraţii susţin multe acorduri comerciale cu Europa etc, ce spoliază populaţia din cele 4 state pomenite. Evident că în Rust Belt( centura de rugină) o zonă industrială ce cuprinde numitele state, intrată într-o decadenţă economică răvăşitoare, zonă a gulerelor albastre(muncitori), retorica furibundă a lui Trump este punct ochit-punct ţintit, şi aduce mai mult cu varianta  Brexit-ului. 
  Punând în balanţă candidatul democrat, doamna H. Clinton este luată în "şuturi" de către Moore calificând-o că este mai de dreapta decât actualul preşedinte, adică mai conservatoare, mai marţială argumentând că femeile tinere sunt detractorii ei cei mai mari, a fost discontinuă pe politici sensibile deoarece a militat contra uniunilor legale între comunităţile homo pentru ca ulterior să oficieze una, însă atacul se pare că vine dinspre cei foarte tineri, iar în opinia activistului, entuziasmul pentru ea este foarte absent. El argumenteză că cine va scoate mai mulţi oameni la vot din casă în ziua alegerilor va câştiga, şi tot el susţine ca Trump este în avantaj pe acest teren. Ca să pună sare pe rană şi să dea o "palmă" electoratului democrat Moore arată indolenţa generaţiilor mai noi care dacă ar putea vota de acasă de pe X-box ori PlayStation, Clinton ar câştiga detaşat. El se lamenteză că niciun democrat nu va merge la vot cu entuziasm, nu va face voluntariat şi nu va atrage încă cinci persoane să voteze. Având o doză de cinism amestecată cu o comedie, Moore pune la bătaie un caz petrecut în anii '90 când electoratul din Minnesota, un stat de tipul unui judeţ cum ar fi Timiş, Cluj etc, adică având oameni inteligenţi, a votat pentru funcţia de guvernator un fost luptător profesionist, şi cu toate că ştiau că nu are valenţele şi înclinaţia unui om politic, aplicând umorul negru şi sătui de un sistem politic bolnav l-au votat pentru că se putea şi au perceput-o ca pe o glumă cu subînţeles. 
  Finalmente el învârte cuţitul în rană când lasă să se înţeleagă că la momentul când votantul va fi singur în cabina de vot, când nici mama, nici tata, soţia, şeful, amanta, poliţia ori o cameră video nu te va monitoriza, atunci vei putea să devii un anarhist, un gică contra etc vei putea vota sau scrie ce vrei pe buletin, inclusiv că eşti de acord ca pupăza din tei ori zmeul, woody woodpecker sau altcineva, cu atât mai mult D. Trump să fie preşedinte. Iar atunci electoratul va sta tihnit acasă privind la un autentic reality show. 
 Trist dar adevărat, ar spune unii...