ESTE AMERICA O COLONIE ISRAELIANĂ? SAU E PE CALE SĂ DEVINĂ?

  Sunt ani buni dacă nu decenii în care de la oameni de rând până la somităţi gen Noam Chomsky, culmea ... şi evreu (ca etnie) şi american (ca cetăţenie), susţin care mai voalat, care mai ferm nimic altceva decât că, Statele Unite nu sunt altceva decât colonia Israelului. Nu am folosit ghilimelele de rigoare pentru a întări sensul propriu pe care numiţii îl atribuie Americii.

  Făcând un salt în istorie, este bine ştiut că de obicei o mare putere, fie militară, teritorială sau ambele coroborate reuşea să se facă prin varii mijloace posesoarea unui sau unor teritorii ce ulterior ajungeau în postura ingrată de colonie. Aşa a fost şi cazul Indiei, o ţară imensă cu populaţie imensă şi culmea... minuscula Britanie cu doar o mână de oamenii (aproximativ 10 000) a ţinut-o sub jugul colonial sute de ani storcând-o fără milă, iar repercursiunile negative le va mai percepe multe decenii de acum înainte, întreaga societate indiană.

  Există voci care aduc în "instanţă" probatoriu prin care situaţia Statelor Unite de azi nu este foarte departe de cea a Indiei de odinioară!!! Evident că mulţi ar ridica sprânceana, deoarece America ultimului secol aproximativ, a fost privită ca noul imperiu par execellence, întradevăr unul de tip nou cu o altă abordare şi alt gen de persuasivitate. Însă, se pare că s-au ori ne-au înşelat. Printr-o analiză şi scoaterea în faţă a unor exemple de către anumiţi observatori mai atenţi ai Americii contemporane, mai ales din interiorul ei, putem conchide de neconceputul, adicătelea nici mai mult nici mai puţin, America în postura de colonie. 

  AIPAC sau The American Israel Public Affairs Committee, unul dintre cele mai influente şi puternice din cele aproximativ 5000!!! de lobby-uri pro-Israel ce funcţionează în America, este arhicunoscut ca potenţă în interiorul societăţii americane. Câteva exemple sunt definitorii, cum ar fi controlul asupra Congresului de către Israel, chestiune ce este în dezbatere în interiorul societăţii americane ori recentele susţineri de către miliardari evrei atât a candidatului republican cât şi democrat (Saban şi Adelson) sau faptul că o treime din membrii Curţii Supreme va fi evreiască iar judecătorii au legături familiale cu membrii ai comunităţii evreieşti. Un bun exemplu îl reprezintă intimidarea reuşită a Israelului asupra magistratului Goldstone. Se spune şi se pare că e şi dovedit că cei care critică lobby-ul israelian sunt marginalizaţi cu toate mijloacele posibile ajungând să fie catalogaţi ca antisemiţi. Un bun exemplu îl reprezintă şi colosalele sume de ajutor financiar pe care Washingtonul le oferă anual Israelului în ciuda faptului că PIB-ul său per capita depăşeşte multe state din UE. 

   Un paralelism între colonialismul britanic şi ce vedem azi în America, este reprezentat de aspectul că în India colonială nici un englez nu critica ţara mamă, chit că Britannia era întoarsă pe dos adeseori din punct de vedere politic, iar în insule presa pur şi simplu desfinţa constant diversele politici ale Londrei. Azi, în Israel presa liberă îl compară adesea pe premierul în exerciţiu Netanyahu cu Hitler, ori spune că statul evreu este rasist şi duce politici de apartheid etc,etc. Trecând peste ocean niciun ziar nu vorbeşte despre asemenea lucruri, deoarece se găsesc diverse motivaţii, iar cei care trec linia devin automat antisemiţi fie evrei ori ba. Ori, în timpul dezbaterii în Congres a acordului cu Iranul negociat de actuala administraţie, senatorul Chuck Schumer a spus că el ar da vot de blam nu dintr-o analiză independentă ci pentru că asta doreşte Netanyahu!!! Deci un senator al Statelor Unite spune făţiş că ar face politica altei ţări dar nimeni nu a spus ceva de o eventuală demisie!!! Sau momentul în care acelaşi Netanyahu vorbea în plenul Congresului american făcând lobby pe faţă contra acordului iranian!!! trecând peste preşedinte care a luat poziţie ca în faţa unor nori pe cer. 

  În această scurtă analiză nu sunt luate în considerare aspectele dacă politica anti-arabă în general ori contra Iranului dusă de către statul Israel în turbulentul Orient Mijlociu este pozitivă ori negativă, ci obedienţa şi slăbiciunea Americii în faţa Israelului ca aceea a unei cvasi-colonii.

"PREŞEDINŢII MORŢI"

  Americani vorbesc despre bancnotele lor că ar fi "preşedinţi morţi" însă nu toate personalităţile de pe bancnote au fost preşedinţi. Benjamin Franklin care îşi are efigia pe cea mai cunoscută bancnotă din istoria lumii, cea de 100 dolari, nu a fost preşedinte, însă era cel mai vârstnic şi mai respectat politician dintre Părinţii Fondatori. Surpriza vine de la bancnota de 10 dolari unde figurează Alexander Hamilton care nici el nu a fost preşedinte şi spre deosebire de Franklin nu era o personalitate marcantă, el a fost doar, şef al Trezoreriei... dar se pare că a contat suficient de mult pentru a-şi primi "nemurirea". În 1789, la doar 33 de ani fiind numit şef peste finanţa americană, a prezentat în Congres Raportul asupra problemei manufacturilor, unde trasa liniile directoare ale politicii economice americane, linie cu accente puternice de protecţionism, iar în cazul că în contemporaneitate un ministru de Finanţe al unei ţări în curs de dezvoltare ar prezenta un asemenea program, Departamentul Trezoreriei americane l-ar critica aspru iar FMI şi Banca Mondială l-ar trata ca pe un fundamentalist al finanţei. O altă particularitate o reprezintă aspectul că nu doar Hamilton gândea aşa ci şi ceilalţi companioni de pe numitele bancnote. G. Washington, preşedintele ce apare pe bancnota de un dolar, la ceremonia sa de investire a apărut în haine ţesute în America special pentru eveniment, gest ce azi ar fi taxat de către Organizaţia Mondială a Comerţului (unde şi SUA sunt parte) ca o violare a regulilor OMC de transparenţă a achiziţiilor guvernamentale. Washington printre altele, e cel ce îl numise pe Hamilton, aşadar idei comune, dincolo de aspectul că fusese ordonanţa lui în Războiul de Independenţă. La bancnota de 5 dolari îl avem pe A. Lincoln, un protecţionist celebru care în Războiul Civil a crescut tarifele pe produse externe la cele mai înalte cote. Pe bancnota de 50 de dolari, eroul Razboiului Civil generalul Ulysses Grant, ce ulterior accede la funcţia supremă, sfidând presiunile britanice de adoptare a comerţului liber în America, spunea fără nicio reţinere că "peste 200 de ani, când America va obţine din protecţionism tot ceea ce va putea obţine, va adopta şi ea comerţul liber". Aparent, preşedintele de pe bancnota de 20 de dolari T. Jefferson părea adeptul capitalismului pieţei libere, dar idea sa că brevetele sunt "asemenea aerului" adică libere, contravin importanţei acordate azi de către corifeii pieţei libere care cer o protecţie maximă a brevetelor, patentelor, invenţii etc. Deci un alt perdant în sistemul economic promovat azi de către Statele Unite. "Jefferson" este greu de găsit, deoarece bancnota de 2 dolari este foarte rară. Andrew Jackson, "preşedintele" bancnotei de 20 de dolari, cel care se proclama protectorul "omului obişnuit" a fost un conservator fiscal exacerbat iar în timpul mandatului său media tarifelor pe produsele de import era în jur de 35-40% reprezentând cifre enorme. El era cunoscut şi ca fiind împotriva străinilor, iar în 1836 a anulat licenţa pentru cea de a doua Bancă a Americii, una din justificări fiind că o proporţie prea mare era în mâna unor investitori străini (preponderent britanici)., aproximativ 30%. Dacă în zilele noastre preşedintele unei ţări în curs de dezvoltare ar închide o bancă susţinând că ar fi deţinută în proporţie de 30% de către americani, ar provoca o criză în Trezoreria americană.

  Aşadar zi de zi, milioane de americani plătesc un Cadillac ori un Coca-Cola cu un Franklin sau un Grant primind rest în Washington, neştiind că aceşti oameni politici au fost nişte protecţionişti, protecţionişti pe care grosul presei americane fie liberală ori conservatoare îi desfinţează permanent şi oriunde ar fi pe mapamond. Bancheri din New-York ori profesori universitari din Chicago scriau articole dispreţuitoare unde puneau la index glumele xenofobe ale lui Hugo Chavez, ex-preşedintele Venezuelei, în prestigioase ziare cum ar fi The Wall Street Journal, pe care le cumpără la colţul străzii cu Jackson, neştiind că acesta era mult mai xenofob ca şi Chavez. 

  Preşedinţii morţi nu mai vorbesc, dar dacă ar face-o, le-ar spune compatrioţilor şi altora că politicile promovate de către urmaşii lor sunt opusul a ceea ce au făcut ei pentru a transforma o economie agrară de mâna a doua, dependentă de munca sclavilor, în cea mai mare putere indusrială a lumii.

 

  Ayn Rand spunea în 1950 următoarele: " Când vei constata că, în scopul de a produce, trebuie să obţii aprobarea de la cei care nu produc nimic, când vei observa cum banii se scurg spre cei care nu activează în bunuri, ci în favoruri, când vei înţelege că o mulţime de oameni se îmbogăţesc prin luare de mită şi influenţa lor e mai eficace decât munca lor, că legile nu te protejează contra lor, ci dimpotrivă, ei sunt cei care sunt protejaţi împotriva ta, când vei descoperi că este răsplătită corupţia, iar onestitatea devine un sacrificiu de sine, atunci vei putea spune fără teama de a greşi că soarta societăţii în care trăieşti este condamnată."

Ayn Rand, filosof şi scriitoare americancă cu numele real Zinovievna Alisa Rosenbaum.

oare asta ne aşteaptă după elecţiunea de duminică?

TRĂDAREA CREŞTINĂTĂŢII

  Discursul politic la ordinea de zi în Europa, preponderent, îl reprezintă pericolul islamizării. Larga deschidere manifestată de către cancelarul german pentru oropsiţii sau mai puţin oropsiţi ai sorţii din spaţiul levantin, de parcă cineva şi-a pus problema vreodată pentru sutele de ani de islamizare forţată prin ienicizarea a milioane de creştini din Balcani de către odiosul fost imperiu otoman, este un fel de politică a asumării vinei provocării celor două Războaie Mondiale. Bun, însă asta nu poate constitui o solidarizare cu asumarea vinei, deoarece nu noi trebuie să plătim pentru votul liber ales al poporului german pentru Adolf. Căci să nu aibe cineva impresia că madam Merkel este un înger pământean, nu, ea pur şi simplu marşează pe asumarea vinei şi a plăţii compensatorii. Dar atunci, altele au fost victimele iar azi alţii sunt beneficiarii. Curat, murdar...

  Este arhicunoscut triumful hoardelor mongoloide turce la 1453, conduse de către Mehmet prin care răsturnau ultima redută a romanităţii, fie ea cu specific răsăritean, ultima redută a unui echilibru deja precar în turbulentul Orient ce va fi identic până în contemporaneitatea noastră, unde un mare sprijin l-au dat şi succesivele aşa zis cruciade,care printre altele devastau creştinul Imperiu Bizantin (halal spirit creştinesc !!!) aşadar un triumf al islamului în plinătatea creştinătăţii.. atenţie de rit ortodox.

 Se pare că aceasta este una din cauzele, înclin să cred majore, ale stării de fapt actuale în care Europa răsuflă tot mai greu sub presiunea acestei invazii fanatizante a religionarilor musulmani. Probabil că în ziua în care Mehmet transforma Sfânta Întelepciune (Agia Sofia) din Constantinopol în moschee, toţi capii laici şi clerici ai catolicismului fremătau de veselie. Trec dincolo de probabil şi susţin că de fapt chiar jubilau. Asta a fost istoria, care actualmente, însă şi fapte istorice ulterioare, o demonstrează. O particularitate ce s-a constatat recurent în lungul ev mediu, l-a reprezentat aspectul că statele balcanice printre care şi Moldova istorică ori Valahia au preferat constant să fie tributare turcului în faţa oricărei obedienţe catolice. Asta spune multe despre catolicism cu extensia sa ulterioară protestantismul.

 La momentul în care Rusia începea să ridice capul în sistemul geopolitic european, unde czarul era vechiul cezar roman, unde Moscova era a treia Romă, cine credeţi că o şicana cel mai mult? Să nu uite Franţa actuală (Charlie Hebdo, Bataclan etc), că se alia nefiresc cu musulmanul contra habsburgilor... asta aşa ca o paranteză la ciocnirea civilizaţiilor prognozată de către protestantul american Huntington, care plasa estul european în lumea asiatico-islamică... că alături de perfidul Albion protestant a dus un război contra creştinei Rusii cu scopul de-a dreptul halucinat în perversitatea lui, ca nu cumva vechiul Byzantion grecesc (Istanbulul) să încapă pe mâna celei de-a treia Rome. Ăsta a fost războiul Crimeei din 1853-1856, când un czar rus vorbea de "bolnavul Europei", adicătelea despre otomanii musulmani care printre altele de sute de ani surghiuneau inclusiv Grecia, leagănul civilizaţiei europene şi restul popoarelor creştine din Balcani. Iar acum stupoare vine M. Le Pen cu discursul antiimigaţie şi islamofob, ori Farage cu şleahta peste canal cu acelaşi pericol... însă el pradă politicii corecte pune esticii europeni în locul deja numeroasei prezenţe musulmane din Britannia, inclusiv noul primar londonez. Să avem pardon, însă tot acest discurs fals, plin de contradicţii în care fiecare fost imperiu încearcă să-şi dreagă un trecut funest totul pe spatele estului european, preponderent ortodox. Căci până la urmă ăsta e adevărul, pornind de la abandonarea suratei ortodoxe din Bizanţ (1453), trecând prin dubletul anglo-francez de a stopa preluarea Constantinopolului de către ortodoxa Rusie, cruciadele ce au jefuit atât Constantinopolul cât şi ce mai rămăsese din imperiu, acceptarea suzeranităţii musulmane în detrimentul celei catolice de către medievalii Balcanilor şi culminând cu acceptarea tacită a Vaticanului a barbariei naziste de anihilare a unui întreg popor, cel rus ortodox. Nu fac apologia ritului ortodox, deoarece înclinaţiile mele pe teme de religie sunt ferm înrădăcinate în budism şi daoism, dar nu pot să mă prefac că nu văd printre meandrele istoriei trădarea creştinătăţii vestice catolico-reformate faţă de cea ortodoxă. Mai mult, percepţia mea este că de fapt o ură nestrămutată traversează aceste epocii, iar azi în ciuda discursului laic al politicii fie realiste ori idealiste condusă de bastionul vestic, rezumativ, în spatele discursului de filosofie politică, problema este tot de ordin religios. Mă întreb dacă atentatorii arabi de la 11 septembrie 2001 erau eminamente sârbi, ruşi sau ce vreţi care era reacţia Americii? să nu uităm că Serbia a suferit numeroase bombardamente, fără să fi ameninţat nici măcar în gând America, nu prin 2000 şi ceva de victime ale unor arabi musulmani fundamentalişti, ba mai mult era bombardată pentru a proteja o minoritate musulmană turbulentă din Europa. Deci, unde e solidaritatea creştină în faţa pericolului musulman? Spunea noul preşedinte ales american, că doreşte înregistrarea tuturor musulmanilor din America. Culmea e că grosul ţărilor ortodoxe, inclusiv atenienii Eladei au nevoie de vize şi trec prin numeroase şicane doar pentru a vizita America, iar compatrioţii celor care au ucis câteva mii de civili americani călătoresc în continuare fără acest sistem odios de separare a individului pe criterii mai mult decât arbitrare. 

  Şi atunci ce tot vorbim de pericolul musulman, coane Trump sau aceste vânzătoare de minciuni Le Pen, Merkel etc ori falşi moralişti ca Farage şi Boris Johnson?